Indigo, de Alina Purcaru
| martie 26, 2019
„Mi-e dor de cărți scrise cu o puternică implicare și curaj, mai ales cărți ale scriitoarelor sau ale marginalilor pe care scena literară mainstream nu-i (re)cunoaște. Cărți apărute din speranța că lucrurile pot fi schimbate, că poezia și scrisul, în general, pot să ne modifice, pot să ne scuture pe fiecare, de pe creanga lui, și să ne facă mai îngăduitori unii cu alții.” (Alina Purcaru, DLITE)
„Cred că intimitatea se creează odată cu disponibilitatea cititorului, a celuilalt, de a se deschide unei experiențe. Prin urmare, mi-ar fi greu să spun dacă la final propun eu o zonă mai prielnică unor dezvăluiri mai intime. Pentru cineva care se conectează mai ușor cu mintea din spatele unei cărți, e posibil ca ceva intim să se arate de la primele versuri, sau din câteva rânduri citite la întâmplare. Intimitatea cu o minte necunoscută e o potențialitate absolută, un teritoriu străin, fără prea multe repere. Majoritatea oamenilor se feresc de intimitate, și în viața reală, și în cărți, tocmai pentru că intimitatea îți cere să fii disponibil, empatic, vulnerabil, cu toate temerile și emoțiile la tine, iar asta poate fi solicitant sau, pentru mulți, chiar neobișnuit. Legat de poezia mea, cred că odată ce am decis că anumite forme ies în lume, e necesar să renunț la control. Fără renunțare nu există intimitate.” (Alina Purcaru, blog Cărturești)
„Alina Purcaru cultivă în Indigo un lirism lipsit de accente melodramatice, cu toate că temele pe care le abordează ar fi putut-o îndrepta în această direcție. Există și o formă de camuflaj al trăirilor, prin recurs la unele amintiri ce au corespondent în anumite stări din prezent. Nu vorbesc despre niște arce peste timp, ci de trăirea în simultaneitate a trecutului și prezentului, obținîndu-se astfel niște efecte poetice insolite. Dar insolitul nu vine doar pe această cale. Se simte de pretutindeni o nostalgie reținută, uneori contrabalansată de imagini dure ce nu-și au originea într-un lexic anume, ci tot dintr-o trăire, percepere a realității la limită.” (Șerban Axinte, Dilema veche)