Editura Tracus Arte a publicat recent volumul Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964, de Miruna Runcan. În curând, autoarea va susține un turneu de lecturi în orașele principale ale țării. Prima lansare va avea loc vineri, 19 aprilie 2019, oa 18:30, la librăria Book Corner – Librarium din Cluj, alături de autoare fiind invitați Alex Goldiș și Liviu Malița. Pentru a afla mai multe despre volum înainte de începerea acestui turneu, vă invităm să citiți un dialog cu Miruna Runcan.

Miruna Runcan:
Eu nu cred foarte tare în excepționalismul românesc în genere, cu atât mai mult nu cred în el în materie de teatru.Teatrul românesc se acordează și se racordează periodic, n-a avutr niciodată o „avangardă” în adevăratul sens al cuvântului – ceea ce nu înseamnă că nu s-a făcut teatru de calitate. Pe de altă parte, teatrul e un fenomen extrem de material (aici eu țin mai degrabă cu Brook decât cu Grotowski), are determinări conjuncturale majore, chiar dacă, deja de câteva secole, poate trece orice fel de granițe. Dar, când trece aceste granițe, și înțelesurile, și valoarea lui se schimbă inevitabil. În altă ordine de idei, spectacolele de teatru „fac istorie” beneficiind de o anume conjunctură, de o anume expectanță, iar efectul momentan pe care l-au produs nu e fixat, la rigoare, decât de ecoul critic pe care l-au avut. Vreau sa subliniez asta, aici, că spectacolele excepționale, care rămân în memoria colectivă, rămân fiindcă au existat și există oameni care să le consemneze – criticii.

Revenind: spectacolele din comunism care au rămas drept repere pentru noi au căpătat o asemenea valoare pentru că, în momentul producerii și difuzării lor au spus ceva esențial – estetic, dar nu doar estetic, spre și despre lumea în care-au fost create. În cazul spectacolelor care au reușit să plece în turnee, conjucturile de receptare sunt, cred, mult mai importante. De exemplu, eu cred că în cazul primelor turnee, din 1956 și 1957, ale Naționalului, cu O scrisoare pierdută la Paris și Bădăranii la Veneția, ambele regizate de Sică Alexandrescu, buna primire de care s-au bucurat (atâta câtă a fost, dincolo de festivismul regizat aici, la întoarcerea în țară), are și o componentă politică, de salut al presei occidentale față de deschiderea porților, după ani în care țările socialiste păreau ferecate. Era un moment anume, cu înființarea UNESCO, Thèâtre des Nations, înființarea Institutului Internațional de Teatru (un moment în care Radu Beligan pune temelia carierei lui extra-scenice, de funcționar cultural la nivel mondial). Ulterior, în cazul altor spectacole, cum e Umbra lui Evgheni Schwartz montat de David Esrig, cum e cazul spectacolelor lui Cernescu de la Nottara, un deceniu mai târziu, ori ale celor ale lui Liviu Ciulei de la Bulandra, ajunse la New York, contextul de receptare se schimbase total: ele au succes fiindcă vin într-un climat efervescent cu privire la spectracolul „de regie”, și sunt, artistic vorbind, inteligibile și delectabile pur și simplu, au actori excepționali, decoruri fascnante etc.; nu mai reprezintă un exotism venit de dincolo de cortina de fier. Dar o să dezvolt această discuție în volumul care va urma.

⏭ Citiți dialogul aici: https://bookhub.ro/sub-semnul-interludiului-miruna-runcan-in-dialog-cu-nona-rapotan/?fbclid=IwAR2YDyP2LACm9hx268K1PHekjcVbeZI4pTwHXac-k-b4IYL0TNgWXpERn1Y