Postumanismul (coord. Alex Ciorogar)
| mai 29, 2019
Faptul că omul a murit, că omul umanismului se risipeşte ca un ghem de fum, este poate vestea cutremurătoare şi urgentă a epocii noastre. Moartea omului, proclamată de Foucault cu ceva timp în urmă, a putut părea la momentul respectiv exagerată şi teribilistă, dar ea pare să fie tomai profeţia pe care epoca noastră o împlineşte în nebănuite feluri. Omul umanismului nu este decât o construcţie, un şablon conceptual după care asamblată „realitatea” (inseparabil de decizia cu privire la ce este real şi ce nu), foarfecele teoretic care aranjează grădina existentului, care decide ce merită numele de om şi ce nu, care desparte axiologic fiinţa de ustensil, principalul de secundar, primul sex de al doilea. Nu e vorba aici de isterii pretins critice, ci tocmai de energia subterană din care îşi trage seva orice critică a culturii. Moartea omului nu este un fapt, un eveniment perfect reperabil, moartea omului este posibilitatea prin excelenţă, non-locul, situl evenimenţial care informează polimorfismul realului, ideilor, conceptului, evenimentul care cască o fantă permanentă între cuvinte şi lucruri, între om şi animal, imposibilitatea totalizării, ruina ideologiilor. (Doru Căstăian, BookHub.ro)