La Editura Tracus Arte a apărut volumul Poeme alese, de Anne Sexton, traducere de Diana Geacăr și Cătălina Matei. Anne Sexton (1928-1974) este una dintre cele mai importante și mai influente scriitoare americane ale secolului XX. A debutat în 1960 cu volumul de poezie To Bedlam and Part Way Back. Acestuia i-au urmat alte zece volume, dintre care două apărute postum. După moartea sa, sunt publicate și Anne Sexton: A Self-Portrait in Letters (1977) și No Evil Star: Selected Essays, Interviews, and Prose (1985). A câștigat numeroase premii, printre care Premiul Pulitzer în 1967 pentru volumul Live or Die. Poeme alese, de Anne Sexton, este prima antologie în limba română, iar despre acest volum-eveniment Andra Rotaru a dialogat cu traducătoarele antologiei:  

Diana Geacăr: Dintre toate mărturisirile făcute în scrisori persoanelor apropiate, îmi amintesc acum una care m-a tulburat. Scria cuiva, nu îmi amintesc acum cui, despre o anumită o bursă și-i spunea că ar avea nevoie de ea (deci de confirmări) pentru a se justifica acasă, adică în fața soțului, a familiei. Prin bursa respectivă urma să primească o anumită sumă de bani care ar fi ajutat-o să-i facă pe ceilalți să o ia în serios ca scriitoare.

O altă mărturisire făcută de ea în scrisori mi-a adus un alt fel de revelație. Anne Sexton își scria poeziile la mașina de scris, și o făcea compulsiv atunci când se simțea vie. Și lucra la un singur poem luni de zile, asta mi-a plăcut foarte mult. A lucrat șase luni la Double image (Dublura) dacă îmi amintesc bine, poemul care încheie antologia Poeme alese. Un poem pe care eu l-am descoperit abia cu ocazia asta și l-am selectat pentru că mi-a plăcut în mod deosebit. În fine, Anne Sexton spune în câteva scrisori că fetele ei au ajuns să spună la școală a mother is someone who types all day („mama e cineva care bate la mașină toată ziua”).  Sigur, sună amuzant pentru cititoarea din tine, dar dacă ești și scriitoare și mamă, e ceva care te trage de mânecă. Atunci când scriu, simt un control pe care nu-l simt în viață, unde vin peste tine tot felul de coșmaruri în fața cărora te simți neputincios. Și e o senzație de care sunt dependentă și aș vrea să o trăiesc zilnic. Știu că e imposibil ca nicio parte din cele care te alcătuiesc să nu sufere, pentru că vrei foarte mult ca toate să-și facă treaba perfect, să fii scriitoare bună, mamă bună, soție bună, dar te apuci să cauți soluții care să te ajute să-ți împarți timpul mai bine.

Cătălina Matei: Tabuurile din anii ʼ60 – ʼ70 cu siguranță nu mai sunt acum. Femeile au menstre, sex, lucrează, se fut cu cine vor etc. Mă întreb cum ar fi fost să se fi tradus la noi, în anii aceia, Sexton. Clar imposibil, dar cum ar fi fost. Acum e tabu să scrii despre divin, îngerei, inimi și suflețele. Mereu o să fie ceva blestemat.

 Citiți interviul aici: https://blog.carturesti.ro/diana-geacarcatalina-matei-poezia-si-literatura-in-general-trebuie-sa-fie-despre-oameni-nu-despre-tabuuri/?fbclid=IwAR3e-_-8fAx0Wsqo3GATwUjym2s5hwMd7VKuStcEcFvkYYM3LWq-G8tzMwE