„Tot picotind în şanţul lui, Pāt gemu de câteva ori,
apoi se trezi. Avusese coşmaruri. Simţea o foame devo-
rantă şi credea că adulmecă o aromă de carne friptă.
Foamea perfidă ce-i tortura măruntaiele îl făcu să-şi uite
slăbiciunea şi celelalte rele pe care le îndurase. Se ridică
abia-abia şi se reîntoarse în piaţa centrală.

În aceeaşi clipă, sosea o maşină făcând zgomot teribil
şi stârnind mult praf. Un bărbat coborî şi se apropie de
câine, mângâindu-l pe cap. Nu era stăpânul lui, Pāt nu se
înşela în privinţa asta, i-ar fi recunoscut mirosul. Era cu
putinţă să vină cineva şi să-l mângâie? Pāt, dând din coa-
dă, îl privi pe bărbat cu şovăire. Nu fusese deja abuzat?
Dar nu mai avea zgarda ce i-ar fi putut motiva înaintarea.
Întorcându-se, bărbatul îl mângâie din nou. Pāt începu
să-l urmeze, din ce în ce mai mirat. Bărbatul intră într-o
casă pe care Pāt o cunoştea bine şi care degaja minunate
arome de mâncare. Luă loc pe bancheta de la perete şi se
aduseră pâine caldă, iaurt, ouă şi alte lucruri bune. Ungea
bucăţele de pâine cu iaurt şi le arunca bietului animal
care, la început, se arunca să le primească, apoi mâncă
mai cu sârg, dând zglobiu din coadă şi neluându-şi ochii
de la binefăcătorul său, ochii blânzi de culoarea alunei
plini de umilinţă şi recunoştinţă. Se întâmplă în realitate
ori visa? Îşi ostoise foamea, fără ca vreo lovitură de pi-
cior să-i întrerupă masa! Era cu putinţă să-şi fi găsit un
nou stăpân?” (din povestirea Câinele vagabond)

➡️ https://crevice.ro/cainelevagabond/