„Prima dată când am perceput distinct fața tatălui meu într-a mea m-am speriat destul de tare. M-am simțit cumva locuit, bântuit, deposedat de propria personalitate. Și a fost cu atât mai greu, cu cât mi s-a întâmplat asta după moartea lui neașteptată. Credeam că e puternic și că avea să moară foarte bătrân. Chiar simțeam cumva nevoia să mă reiau în posesie, să mă redefinesc, să mă bazez pe niște repere care să mă delimiteze limpede de el. Evident că părinții, bunicii și chiar apropiații noștri trăiesc în noi, sunt fragmente care ne-au zidit – sau ne-au prăbușit – și pe care, inevitabil, le vom duce mereu cu noi. Însă nu devenim ei, nici măcar noi înșine nu reușim să rămânem, să ne recunoaștem de la un an la altul așa cum reușiserăm să ne definim. Tot timpul adăugăm experiențe, îngrămădim oameni noi, ne alimentăm din călătorii, din lecturi, din vise, din orice. Sigur că, din mixul acesta, de multe ori cel mai tare se văd traumele, fricile, eșecurile, amânările repetate, dar depinde ce facem cu ele.

Poemele acestea au apărut printr-o suspendare a imediatului, bănuiesc că pandemia a avut un rol important. Nu au fost o evadare, dimpotrivă, m-au încărcat destul de tare și uneori le simt cam pline de tensiune, un pic patetice. Cred că își găsesc greu locul în literatura de azi, sunt pline de amintiri de la țară – mistificate sau nu -, de mămăligă, găini, vaci și porci. Au însă o abordare care nu a mai fost și vin dintr-o lume care nu e așa de departe de noi.” (DLITE)