Poemul săptămânii: din volumul „dă tot ce ai”, de Alexandra Pâzgu
| aprilie 13, 2021Volumul de poezie dă tot ce ai, de Alexandra Pâzgu, publicat recent la editura Tracus Arte, a fost câştigător în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, 2020. Vă invităm să descoperiți acest volum, din care am ales astăzi un poem reprezentativ.
§§§
existența noastră e o secvență demodată dintr-un film din vest
cum să îi apuci firele, cum să adapi calul care îți moare de sete
când privirile din jur se uită la tine și îți cântă în cor
“once upon the time in the west”
ce șanse, ce workshopuri, ce sporturi, ce yoga-uri și stretchingu-ri trebuie că faci
ca să fii actorul cel mai bun al vieții tale
să scapi dracu de comparația cu cinemateca europeană
ca să simți că pentru ceea ce trăiești tu nu există scenariu
nici măcar tarantino nu mai e actual
nimeni nu mai vrea sânge și pornografii în cultura mainstream
eventual niște dude cu papioane care ne arată nouă – femeilor din secolul 21
cât de cool erau arta și parisul la 1900
și totuși și totuși și lor le era greu
dar pentru ele mai exista o oarecare poezie
cel puțin de la distanța ecranului așa se vede
miroase a chanel și hainele nu sunt rupte și cârpite
toate eroinele poartă cămăși din in apretat cu dantelă
scriu când apucă
și nu sunt conștiente de asta
beau dar nu se îmbată niciodată
sau cele care o fac, sunt de fapt bărbați
se autodeclară varză
și totuși și totuși și ele au scris
marguerite duras și sylvia plath
virginia woolf
ce șanse ați avut, ce workshopuri, ce sporturi, ce yoga-uri și ce stretchinguri ați făcut
de a ajuns la noi poezia voastră
chiar și în această lume virgulă
a bărbaților
existența noastră e o secvență demodată din filme western
unde femeile nu existau
cum să îi apuci firele, cum să adapi calul lui tom waits
asta e ușor, pentru că tom waits
își sapă groapa, își descoperă aurul
nu ucide puiul de bufniță
trăiește și lasă să trăiască
nu moare și face dreptate
privirile din jur se uită la tine și îți cântă în cor
“once upon a time in the west”
Atunci când citești manuscrise pentru un concurs literar, oricare ar fi acesta, ești într-o situație stranie: te întâlnești cu imagini, cuvinte, care devin versuri, poeme, uneori chiar un proiect, din care lipsește ceva. Să zicem vârful Marii Piramide. Mai puțin parabolic, un nume pe care să-l decretezi fotografie într-o carte de identitate.
La Alexandra Pâzgu, această carte de identitate e una perfect valabilă; pe post de filigran care împiedică falsificarea avem selfie și anxietate. Avem performance trist.
Un posibil manifest de generație, încriptat în cuvintele de mai sus. Sau un strigăt de spaimă – sau angoasă de-a dreptul. Poezia unui mod de viață, parțial ales, parțial impus. A unei lipse de orizont, mai întâi la nivel practic, apoi la nivel intelectual. Cauză și efect întreținându-se reciproc. A unei rupturi fizice cu trecutul, parțial compensată prin memorie. (Cuvântul cel mai potrivit pentru aceasta nu e nostalgie, ci ceva similar vibrației cutiei de rezonanță după ce coarda a încetat să vibreze și sunetul s-a păstrat doar în memorie.) O schiță de biografie. Intenționat incompletă. Intenționat schematică. O existență și o poezie conduse de apropiere și respingere, de coborâre și urcare, asumată total, în sensul unui zen trăit, nu doar livresc, nu doar intelectual. Un yo-yo.
Romulus Bucur