Romanul-confesiune se coagulează pe baza suprapunerii unor fragmente din copilăria naratorului – care sfidează axa cronologică, făcând, uneori, salturi – peste imaginea contorsionată de contraste a Ungariei sub ocupație sovietică. Pulverizarea ideii de identitate națională, aceasta pierzându-se în ideologia și interdicțiile propagate de URSS, devine, așadar, fundalul copilăriei lui István, care, în ciuda ingenuității specifice vârstei, rămâne inevitabil racordat la contextul social și politic extrem de tumultos. În ciuda faptului că ecourile acestui context sunt mereu perceptibile, făcând imposibilă imersiunea în poveștile personale ale personajelor fără a avea permanent în vedere zbuciumul politic în care își desfac faldurile, ele diverg tocmai din micro-istoriile persoanelor ale căror portrete se configurează. Ele sunt cele care construiesc o imagine macro și reușesc să cartografieze conflictele fiecărei generații, conflicte ce se întrupează în portretele membrilor familiei protagonistului sau ale persoanelor de la sanatoriu. De la nenea Izsó, pe care nu-i frumos să-l întrebi ce s-a întâmplat cu piciorul lui și a cărui atitudine subversivă se ascunde în zâmbetul ironic din momentul în care vorbește despre motivul pentru care Stalin este tatăl nostru, al tuturor, la imaginea lui nenea Laci, care a încheiat o înțelegere cu moartea pe front. Însă ceea ce frapează este faptul că toate discuțiile despre cele două războaie mondiale, despre finalitatea lor sau despre principiile propovăduite de Partidul Comunist rămân suspendate în aer, fiind purtate în voci șoptite și speriate de întrebările prea directe ale copilului ce nu înțelege cu adevărat încărcătura lucrurilor pe care vrea să le știe. Și de posibilitatea de a spune prea mult. Sau, poate, prea puțin. Căci e greu să îi explici unui copil de ce tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată a fost soldat maghiar, și nu sovietic, și nu, nu sunt același lucru sau despre motivul pentru care omul acela pe care îl vezi în tablou nu e chelios, nu contează ce vezi, contează că Mátyás Rákosi este conducătorul nostru iubit. După decantarea acestor discuții în care tăcerile sunt, de cele mai multe ori, infinit mai importante decât aspectele care au fost verbalizate, ceea ce rămâne este o imagine găunoasă a unei Ungarii la fel de găunoase, acoperite de crevasele create de forța corozivă a unui secol de conflicte. Însă, în ciuda lacunelor și a faptului că aceste micro-istorii sunt relatate fugitiv și cu voci tremurânde, poți întotdeauna să intuiești că locurile libere au fost umplute cu doze mai mari sau mai mici de durere. Căci ea reverberează pretutindeni, fiind una dintre puținele constante în poveștile cameleonice ale personajelor. (Raisa Manolescu, alecart.ro)

Citiți integral aici: https://alecart.ro/exuberanta-copilariei/?fbclid=IwAR3YFZPzrVkYiS-bfbJFmHgWK6D-Xyd9gUV5bEsOzCrHSpLkLq7HKlDwBRo