Au început să apară primele volume de poezie racordate la antropologia nou-normalului. Indicele fericirii globale (Tracus Arte, 2021) al lui Mihai Kantzer – alias Bogdan Popescu –, este mai exact în surprinderea atmosferei decât datele statistice prezentate de diverse media. La mijloc de viziune post-apocaliptică şi amar-ironic-rafinată, poezia doctorului în filosofie tuşează în debut Pădurea metalurgică al lui Radu Andriescu.
Imaginile citadinizate din Dimineaţă metalică dau frisoane, frisoane nereflectate în discurs: „în staţia de autobuz,/ privesc cum oraşul ne devoră în carne şi oase/ ca întrun thriller cu monştri şi marini”. Comparaţiile presărate ici-colo potenţează o vibraţie ştiinţifică a poemelor. Oarecum în linia lui Will Alexander, poetul produce texte culte, racordate la un globalism tot mai digitalizat. Însă nu o face cu entuziasm. Ironia şi auto-ironia pigmentează totul, la un loc cu doze de melancolie. Nu este vorba despre vreun ataşament faţă de o fizică vibratilă ca la Alex Văsieş. Mai curând oboseala funcţionărească din poemele comprimate ale lui Andrei Bodiu. Doar că aici este o revărsare cvasi-textualistă: un mecanism de generare textuală care acumulează dibaci rezistenţa microorganismelor, aria lui Broca, RADET şi pe Bruegel cel Bătrân. Dincolo de reminiscenţele din A.E. Baconsky (Cadavre în vid), oraşul demonic îşi dă pe faţă arama transumanistă. Oamenii performează ritualul iubirii şi îşi salvează amintirile sentimentale într-un Cloud care a dislocat inconştientul colectiv jungian, iar dintre arhetipuri pare că a fost salvat doar… fiscul. Ultimii lucizi îşi fac planuri de evadare defetiste, căci nu e scăpare din „furnicarul disciplinat” al globalizării. De unde covârşitoarea oboseală din anumite poeme. (Felix Nicolau, Luceafărul de dimineață, nr. 4/2021)

În curând, recenzia poate fi citită aici: http://www.luceafarul-de-dimineata.eu/revista_numarul_curent.html