Lucy e și adevăr arheologic, și ironie, fiindcă fosila nu are legătură cu fata cu ochi caleidoscopici din versurile melodiei celebrilor Beatles, ci cu preferința muzicală a celor care au descoperit-o în 1974. De fapt, Lucy nu-i a nimănui, sau e a tuturor, dar imposibil de evitat în reconstituirea evoluției speciei noastre. Ea e și dovada precarității rasei umane, care nu va supraviețui decât ca material genetic, prin mostre organice transportate altundeva, atunci când Pământul va deveni de nelocuit. O probă de țesut sau un fragment fosilizat e suficient pentru extragerea informațiilor ADN și reconstituirea întregului. Trecutul și viitorul nostru depind de cod, nu de indivizi. Adevărul se află în microunivers, indiferent de dimensiunea temporală. Lucy e un nume conjunctural, prea banal pentru importanța ei antropologică, putea fi oricare altul, dar opune adevărul științific celui biblic. Nu, la început nu a fost Cuvântul, ci viața, nesinchisită de limbaj, care nu avea să apară decât mult mai târziu, așa cum informațiile științifice oferite de rămășițele care compun 40 la sută din scheletul lui Lucy demonstrează că mersul biped a precedat creșterea în dimensiune a creierului, deși ne-a plăcut să credem contrariul. Teodora Coman