Toți cititorii (cu excepția unora care se cred critici literari) vor să se bage – și se și bagă – în sufletul scriitorilor, transformînd lectura într-o agresiune amoroasă și efortul de înțelegere într-un asalt de dragoste. Puțini au însă tupeul de a pătrunde în toate cotloanele și de a ajunge să dialogheze cu ei ca și cu iubitul menit (sau, cu vorbele Mihaelei Vancea din „Vatra”, nr. 1-2/2021, ducînd intimitatea pînă „aproape de statutul familiarității dintre doi amanți”), atingînd astfel beatitudinea identificării. Dar chiar asta i se întîmplă Angelei Martin (în Lăuntrul ca scenă. Dialoguri cu Fernando Pessoa, Editura Tracus Arte, București, 2020) după ce se scufundă în Cartea neliniștirii: „Tot strecurîndu-mă în sufletul tău, simt că m-am afundat într-un fel de conviețuire multiplă”. Nu mai e doar un efect de comprehensiune, ci unul de contagiune existențială, ca și cum Angela ar fi atins condiția de multiplicitate a echipei de heteronimi care e Pessoa. Cît a fost vorba doar de înțelegere, multiplicitatea heteronimică i s-a părut doar „un moft al lui Pessoa”, drept care i-a și identificat cu el „fără a mai sta pe gînduri.” Dar lectura din acest eseu-dialog sare de la nivelul cuvenit înțelegerii la cel al trăirii în „regim Pessoa”. Premisa acestui dialog e una de exegeză onestă, obișnuită chiar, pornită cu gîndul de a-i „repera treptat temele obsesive” – și așa se și întîmplă o vreme -, numai că pe parcurs exegeza devine discurs de seducție a seducătorului și, mai ales, discurs de alint al iubitului, după ce fusese unul de persuasiune cîtă vreme Angela avea „senzația” că Pessoa se „opune” „cu vehemență percepției mele” – și încă se opune „cu întreaga ta alcătuire ocultă”. Persuasiunea amoroasă e însă un asalt cu destui sorți de izbîndă – iar ai Angelei sînt chiar eficienți. Intimitatea ajunge destul de repede la stadiul în care cochetăria își poate permite să folosească ofensa ca alint: „Ce vorbești, Pessoa? Fugi de-aici cu ideile tale pătrate!”. Nici n-ar mai avea unde să mai ajungă de vreme ce însuși discursul „ofensator” a devenit nu doar unul provocator, ci unul de-a dreptul amoros. O declarație de dragoste e, într-un fel, și o somație. Îl pot înțelege pe Pessoa că a încercat să scape, deși nu era cum, căci în final discursurile lor se întrepătrund și chiar și visele unuia sînt trăite de celălalt: „Se făcea că dormeai. Și dormind, mă așteptai în visul tău cu brațele deschise, neînțelegînd sau numai refuzînd să înțelegi că nu eram decît un răsărit îndepărtat, ba chiar cel mai îndepărtat răsărit pe care l-ai visat vreodată. /…/ în timp ce tu mă visai ca pe un răsărit abia înfiripat, eu apucasem deja să dau în asfințit – nu mai eram decît o fluturare, o eșarfă stelară peste dogoarea unui fluviu încărcat de Ophelii moarte”. Unde ar mai putea merge identificarea dincolo de această trăire a visurilor celuilalt? E staza ultimă. Al. Cistelecan

https://revista-euphorion.ro/discursul-indragostit/?fbclid=IwAR0CeSrB_-1nraEyKI5CNG3QFSJzSVuaSAm6hR_CT-wgrrbBXBe5D7aHWkk