Având ca miză plasarea într-o intimitate dezvăluitoare, autoarea pune la lucru toată finețea și profunzimea-i analitică, măiestria unei veritabile consilieri psiho-filo-sofice, spiritul critic și, mai ales, prin maniera directă de adresare ne introduce într-o familiaritate absolută demnă de o comuniune autentică.

Într-o logică a desfășurării firești a vieții, reduse și dezlânate, amintirile copilăriei poetului deslușite anevoie printre scânteierile unui „trecut rememorat aleatoriu și fragmentar” (care include simboliști precum Verlaine și Pessanha, o emanație, dădaca, pătuțul, un glas legănător, poveștile, jucăriile, exercițiul la pian al unei fetițe din vecini etc.) dau naștere unor ample nostalgii și reflecții asupra pierdutei fericiri, izvor nesecat al nefericirii: „Odinioară, pe când eram copil și fericit…”. Acestea descriu sentimente pure, nevinovate și un mediu, o stare de normalitate a căror obișnuită autenticitate este grijuliu păstrată. „Pe scena de teatru” a înfiripatului său trecut, parte trăit, parte contrafăcut sau visat, într-un „decor ireal de real” interpretează un rol impresionant ca mic actor reînviind fărâme emoționante în scene puternic animate, determinând spectatorul care deopotrivă este să retrăiască bucuriile simple ale copilăriei. Însă totul se termină trist, spectatorul revine la realitate și odată cu pierderea copilăriei, a fericirii vine vremea suferinței. Frăguța Zaharia

Puteți citi articolul complet în revista Scriptor: https://editurajunimea.ro/produs/scriptor-anul-vii-nr-1-2-ianuarie-februarie-2021/