După tipărirea cîtorva volume de traduceri (dintre care nu lipseşte scrisul admirabil şi admirat al genevezului Jean Starobinski) şi de eseuri şi articole foarte bine gîndite şi exprimate (vezi glosele la opera lui Augustin Buzura, apoi Între cuvînt şi tăcere, 2014), Angela Martin reapare, nu puţin surprinzător, cu două concentrate cărţi despre marele portughez Fernando Pessoa: Lăuntrul ca scenă (Editura Tracus Arte, 2021) şi Dragă Fernando Pessoa (Editura Vremea, tot în acest an). Dar, în egală măsură, şi despre sine. Cel dintîi e un fel de dialog, foarte degajat ca ton, însă disciplinat în plan ideatic, o apropiere empatică pe făgaşul „criticii de identificare“, bine cunoscută de eseistă, care, de la prima pagină, caută, cu o mărturisită plăcere, „temele obsesive, convergenţele transtextuale pulsînd prin urzeala cărţii“, un dialog sui generis ce permite, în schimbul liber de opinii dintre doi prieteni intimi, şi obiecţii, dubii, semne de întrebare. De o parte, întrebările nu le mai poate pune decît textul (aici, al Cărţii neliniştirii, sub numele heteronimului Bernardo Soares, „ajutor de contabil în oraşul Lisabona“), de cealaltă, un soi de interogaţie paradoxal convivială, al eseistei cu nedumeririle reale şi mai ales aparente, mimate, provocatoare de reflecţie, privind tema unificatoare, „obsesia modelatoare“ a textului şi a vocii intrate în rezonanţă, care este aceea a raportului extrem-relativizant dintre viaţa trăită, cu date ale biografiei personale a poetului, şi mulţimea de proiecţii în acele personae, măşti-personaje propuse mereu de el. (Nu e de omis faptul, poate esenţial, că însuşi numele portughez de Pessoa înseamnă persona, invitînd, ca sursă originară, arhetipală, la întruparea substanţei sale exemplare în persoanele greu de numărat în care este distribuită substanţa simbolică a acestui nume).

Or, într-o atare situaţie, variaţiunile ima­ginilor despre sine şi ipostazele imaginate ca tot atîtea alter-ego-uri îndeajuns de diferite între ele, pentru a ilustra stări de spirit şi proiecţii ale imaginaţiei adesea contradictorii, incită la dialog, provoacă mirări, contrariază, dar, în fond, converg în cele din urmă către conturarea unei imagini prismatice a eului producător pe care „interlocutoarea“ de faţă doar se preface uneori a nu le pricepe, pentru a menţine tensiunea, ca să zicem aşa, a interpretării unei complexităţi spirituale ieşite din comun. Era de aşteptat să se întîmple aşa, de vreme ce Pessoa a trăit în toată viaţa sa de poet un proces ca şi inepuizabil, de spectaculoasă metamorfoză, în celebrii „heteronimi“, unificaţi, de data asta, în chip provizoriu, de unul dintre ei, care rămîne un nucleu iradiant de imagini şi reverii.

Puteți citi articolul complet aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/angela-martin-in-doua-dialoguri-cu-pessoa/