Iată că menționarea lui Shakespeare în comentariul despre cartea lui Andrei Șerban netezește drumul către un op nu mai puțin incitant. În care își dau fericit mîna Shakespeare și teatrul, traducerile și viața cultural/teatral-culturală din România. Ieri, ca și azi, într-o strălucită sinteză. Este vorba despre volumul Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții (Editura Tracus Arte, 2021) semnat de profesorul George Volceanov (n. 1956). Cunos­cut anglist, harnic traducător și eseist impenitent, nu în ultimul rînd editorul unei spectaculoase noi serii de opere ale lui William Shakespeare, întreprindere ce presupune nu doar tenacitate, muncă, răbdare și fonduri, dar și încredere în munca de echipă. Noua apariție editorială panoramează acest efort de a înzestra cultura română cu instrumente de lucru necesare. Sigur că există state (și culturi) care pot trăi bine-mersi și fără orchestre filarmonice, fără operă și balet sau fără ediții complete din opera lui Proust, Cehov sau Rebreanu, cum a ostenit Niculae Gheran. Nu e musai nevoie să existe orchestra națională a Republicii Zimbabwe sau ca un concurs de lieduri Schubert să aibă loc la Antananarivo. Că tot sîntem bombardați toată ziua la CNN cu Inside Africa, se poate juca golf sau merge la vînătoare de elefanți și fără toate aceste nume sau altele, care l-au forțat pe Andrei Șerban să se retragă de la catedra de la Columbia, de atîta corectitudine politică. Dacă s-a ajuns ca Beethoven să poată fi taxat lejer și fără opreliști pentru rasism, machism sau considerat un simplu maniaco-depresiv, începi să‑ți pui întrebări dacă mai vrem ca România să fie o țară ca afară. Despre ce scrie cu aplomb și plăcerea de a povesti George Volceanov? Despre opera lui Shakespeare și despre cum s-a născut noua ediție, dar și de­spre confrații de breaslă. Angliști, traducători, oameni de teatru, editori. Aduce un generos omagiu prestigioșilor profesori înaintași, de la Leon Levițchi și Andrei Bantaș la distinsul octogenar din SUA care este eminentul profesor, eseist și traducător Ștefan Stoenescu. Tradu­cători și regizori ai diverselor spectacole sînt convocați să dea socoteală, ca să avem o uriașă panoramă a versiunilor – text/spectacol – shakespeariene de la noi. O ispravă – un cuvînt care îi plăcea lui Noica – de mare anvergură, ce se desfășoară cu cărțile pe masă, mai ales în partea a doua, „Dialogul cu precursorii“. Multe detalii, puneri la punct, precizări și completări ce vin din partea unui bun cunoscător al subiectului, dar și a unui practicant al istoriei și teoriei literare. George Volceanov se dovedește un bun continuator al școlii românești de anglistică. Apreciem faptul că nu-și ignoră precursorii. În „Anexă” găsim cifre și date despre ediția luată la mărunțit, în timp ce „Bibliografia”, uriașă, devine un excelent instrument de lucru nu doar pentru studenți și cadre didactice. O carte cumva borgesiană, am putea spune, dacă rămînem cantonați în multele ei fire epice strecurate prin păienjenișul de savantlîcuri cu terține și versuri încrucișate, ca să nu mai menționăm și analiza limbajului argotic. Englezesc, nu mai puțin picant decît cel românesc. Ca idee. După o piesă de Benjamin Britten, parcă ar merge și Sonata lui Enescu pentru vioară și pian, a treia. Cea „În caracter popular românesc”. Cristina Manole

https://www.observatorcultural.ro/articol/muncitori-intelectuali/