Dintru început ar fi de spus că volumul este structurat pe două secțiuni aproximativ egale ca întindere, intitulate, Inspiră, respectiv, Expiră, două denumiri mai mult decât sugestive, ce denotă faptul că avem de a face cu o „respirație” poetică unitară; în prima parte fiind adunate poeme ușor introvertite, despre acumularea unor experiențe de viață, iar în cea de-a doua fiind dispuse cele în care poeta devine extrovertită, în care împărtășește și celorlalți, ceva mai fățiș (pentru că tot o formă de împărtășire este și în prima parte), stările trăite datorită sau din cauza experiențelor acumulate.

Poemele din Inspiră deși sunt concepute la persoana a II-a singular, masculin, par mai degrabă niște afirmații retorice, ca și cum cel căruia îi sunt adresate ar fi undeva foarte departe și nu le-ar mai putea auzi, dar pe care poeta trebuie totuși să le rostească, sau mai bine spus, să le numească, pentru a și le fixa, a și le asuma, a și le interioriza. Ceea ce mai atrage atenția la poemele din această secțiune este și faptul că sunt foarte vizuale, imaginarul Oxanei fiind unul foarte variat și în același timp foarte dinamic, unele poezii putând fi considerate adevărate scenarii pentru filme de scurt metraj, cum este exemplul și celui ce deschide secțiunea și totodată volumul: „erai singur în parcul pentru câini/ priveai ore în șir cum se oglindesc între ele clădirile/ cu fațade din sticlă cum mișună oamenii în salopete/ de culoarea furnicilor prin scheletele unor zgârie-nori/ de sub casca roșie șeful de șantier îți vorbea răstit/ scuipându-se în barbă după o noapte petrecută cu/ gentleman jack și brother louie louie louie/ aveai chef să urci pe cel mai înalt vârf de beton/ ca să urli e vineri sau împușcați-vă câinii/ și să plonjezi”.

Citiți cronica completă aici: https://cronicilerai.blogspot.com/