Cum ți-ai dori să fie receptat debutul tău în volum? Care sunt marile tale speranțe/ micile tale anxietăți legate de el?

Nu cred că aș putea emite vreo pretenție în privința receptării; veleitățile autorului în acest caz mi se par nu doar nejustificate, ci și chiar obscene. Este treaba cititorului să recepteze volumul așa cum crede de cuviință. Sper însă la o lectură onestă, una în care componentele triadei text – autor – eu liric/narator își păstrează individualitatea în același timp în care formează totuși o unitate ideatică. Cât despre anxietăți, ele sunt aceleași ca în viața de zi cu zi și cred că sindromul impostorului le descrie cel mai bine.

Citiți interviul complet aici:

https://poeticstand.com/2021/12/19/rares-calugar-sangvinar/

XXXVI

În loc să capsez bonuri și facturi, mai bine trag pe mine dulama de casă și caut crăpăturile din panelul pereților. În loc să pun sub tensiune fotocopiatorul și să duc zațul conversațiilor de ieri la tomberonul din spatele blocului, unde boschetarii fac un barbut mic, mai bine studiez cu atenție rafturile și borcanele de murături, ca să-mi dau seama de unde nu m-ar repera chefliii. În loc să îmi îndrept acul cravatei și să mă perii de scame în closet, mai bine îmi lipesc palmele transpirate de stinghiile descuamate și ochiurile înalte ale ferestrelor dinspre piața centrală, să văd în ce măsură îi pot urmări pe gură-cască și cât le pot fura din confesiunile glumețe; își varsă unii altora cuvinte fără să bănuiască nicio clipă că cineva i-ar putea asculta de sus. În loc să deschid PowerPoint-ul și să demonstrez că pot mânui pointerul ca un adevărat cavaler al postmodernității în fața tuturor tâmpiților plictisiți, mai bine mă furișez în beciurile caselor cu mezanin și îmi scot stetoscopul. În loc să merg de trei ori pe săptămână la croitor și să-mi rezerv cu un calm etic bilete de avion spre conferințele din primăverile care nu vor mai veni, mai bine pun pe mine hainele de câmp cu elastic la toate tivurile și ies cu scăunelul la poartă, căutând cercul coțofenelor și dând sfios bună ziua: fiu’ lu’ cucu’ și-a’ lu’ nucu’, ovreiu’ hăl tănăr a’ lu’ Mozeș bătrânu’ și sasu’ lu’ Cuța cu șuștarele ciupite, ziua bună și hai, no, aici dacă to’ ne-ai găs’t, a, ai ieșit cu scaun tu?, nu știam, pun’-te lângă Mărioara, bată-te, ha-ha. În loc să-mi prind degetele între toc și ușă când dau o mână de ajutor colegului nou ori să inspir fumul de țigară al depresivilor care mă înconjoară ca vulturii la stârv, mai bine țin serios jurnalul deambulării chiriașilor din Cartierul Latin; rânduiți în jurul Bisericii Negre, ciudații ăia încă au în sânge glucoza secolului al XVII-lea. În loc, și mai rău, să ling scamele de pe ciorapii câte vreunui închipuit cu pile care apoi mai și țipă la mine și se închide în birou pentru că nu are nimic de pierdut, mai bine cumpăr stropitori din sticlă de Murano și le ofer soțiilor de avocați, având grijă să strecor un microfon în cuarțul prețios. În loc să mut calculatoare și să semnez inventarul, mai bine îmi pierd puterile și mă topesc precum Vrăjitoarea Pustiului în fața lui Madame Suliman; din osânza pe care o fierbe hora de soldați Watt, genele mele vor putea încă să scrie un articol academic despre coaja de nucă de sub unghiile lui Madam celei atotputernice. În loc să stârnesc cu apă unsoarea de pe WC-uri, mai bine decupez din ziare și, în fine, seara dau fuga în vecini pentru zahăr, ulei, cafea, pâine, bicarbonat. În loc să plâng, mai bine râd.

Serviciul remunerat e o pierdere înspăimântătoare de timp și de energie vitală. Mă lipsesc! Aleg să îmi scot pârleala din bârfele pe care corporațiile secolului acestuia încă pun preț. Iau act cu paharul, la perete și crăcănat pe podea, de ceea ce în mod normal se pierde în vânt și în canalizare. Mi se aduc la cunoștință cu gângureli decojirea cartofului și flegma de pe ulița cazărmii. Țin urechile ciulite. Mi se dă de veste fără a se ști că mi se dă de veste. Când mă insinuez în urechi nespălate și printre carii de societate, endorfinele îmi mulțumesc și spiritul îmi rezonează frumos, condus cu bagheta de îngerul ce îmi recunoaște strădaniile de înmulțire a talanților. Mai degrabă observ și aștept, iar apoi mă reped la hârtie și la pix. În loc să modelez plastic ca să mestec frișcă la finalul lunii, mai bine adun din pomi, de pe ziduri, din ghiozdane și direct de pe caldarâm, ca să am ce polei în bucătăria demodată. Dreptul de uzufruct al lumii aparține în totalitate avarilor ca mine, care se trezesc sub semnul bârfei și se duc la culcare cu mătăsoasa căiță a clevetirii. Noaptea e bun sfetnic; noaptea, creierașul îmi secretă crisalida cu care îmbrac bârfa. În dimineața anotimpului următor, culegătorii înnobilați prin livrea vin să-mi scaneze și să-mi ridice opul. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă, scriitorașilor, și astăzi.