În mai puțin de un deceniu, George Volceanov a reușit să ducă la capăt cele șaisprezece volume ale integralei Shakespeare pe care o inaugurase, din postură de mastermind, în 2010 cu Sonetele, Furtuna și, pe de altă parte, Hamlet (toate cele trei versiuni, masiv adnotate). O ediție de referință, fără discuție, ale cărei merite n-am să le reiau acum. S-a scris mult, uneori consistent, alteori doar analitic, despre ea. A fost recompensată cu premii (lucru care mă mișcă mai puțin, dar care are, socialmente, importanța lui), a intrat, în sfîrșit, în circuitele teatrelor. Destul cît, în cercuri concentrice, proiectul să aibă ecou și să ajungă, cum-necum, la cititorii pe care-i merită. Sau poate că sînt eu prea optimist.

Parcă înadins pentru a-mi susține entuziasmul, George Volceanov publică acum, complementar și retrospectiv, „sinteza epică” a acestei misiuni încheiate: o carte de aproape trei sute de pagini care reface preistoria, istoria (cu marile sau micile ei bătălii) și apoteoza celor nouă ani de travaliu. O numesc așa, cu formula consacrată de Călinescu, pentru că nu-mi pot reprima senzația că am parcurs de fapt un roman pasionant. De ce? Cum? Pentru că Volceanov știe să scenarizeze, simte momentele cînd încărcătura trebuie dezamorsată sau, dimpotrivă, detonată, e precis, fluent și oportun în frază. Are, în plus, tactul de a explica fără elipse și de a detalia fără risipe. Las deoparte ultimul capitol, „Promovarea și receptarea ediției”, fatalmente mai tehnic (orice epilog e, în somatica lui, tehnic) pentru a-mi rămîne timp să spun cîte ceva despre primele două, „Începuturile” și „Dialogul cu precursorii”. Se întîmplă rar ca dintr-o cazuistică atît de bogată cum e aceea pe care o propune George Volceanov aici să derive direct argumente, principii și pertractări necesare.

Cosmin Ciotloș

Citiți cronica completă aici: https://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/sinteza-epica