Pe urmele unui model sacru, Mihai Măniuțiu își construiește „lumea“ în șapte povestiri, câte una pentru fiecare din cele șapte zile ale săptămânii, cele șapte culori ale curcubeului, cele șapte note muzicale, șapte trepte de acces în templul cunoașterii și „așa mai departe“. Jucându-l pe Mefisto este o lume atent construită, bijuteria unui orfevru, pentru a cărei lectură se cer calități de hermeneut, poate mai mult decât în cazul precedentelor cărți semnate de Mihai Măniuțiu. Un dans încifrat se desfășoară hipnotic pe teritoriul povestirilor, reverberând ceva din tragicul, suprarealismul și grotescul unui Gogol, al unui Kafka, din ludicul unui Lewis Caroll, din marii maeștri ai dramaturgiei, toate acestea, într-o voce originală, profund personală, așa cum poate constata cu plăcere cititorul acestor pagini de o fascinantă stranietate.

Jucându-l pe Mefisto, povestirea care deschide volumul și îi dă și titlul, are ca pol opus povestirea Avva Kanenas, cea care închide volumul. De o vibrantă frumusețe, cele două povestiri se coagulează în jurul unor teme opuse: Mefisto, respectiv, Creatorul. Două extreme care, nu doar că se atrag, dar se și potențează și se definesc, se reliefează reciproc. Lectura lor atentă aduce lămuriri, transmise, din paginile de final spre paginile de început și viceversa. Dacă în Jucându-l pe Mefisto, personajul principal este un actor, în Avva Kanenas acesta este un călugăr. Alăturate, cele două personaje invită la meditații asupra ideii de natură umană, mască și prosopon, adevărat chip al lui Dumnezeu. Ambele sunt profund histrionice, asumate pe scena lumii, interpretându-și rolul cu măiestrie. În fundal, o prezență apăsătoare, este aceea a lui Mefisto, respectiv a lui Dumnezeu, personaje principale de umbră, maeștrii păpușari. Mefisto și Dumnezeu, respectiv Marele Fabian și Avva Kanenas nu sunt decât fețe ale aceleiași monede. Andrea H. Hedeș

Citiți cronica completă aici: https://romanialiterara.com/2022/01/feeriile-absurdului/

România literară nr. 3/2022