Îți aduci aminte când ai văzut pentru prima dată un om incapabil să vorbească? Ce ai simțit?

Probabil am văzut oameni incapabili să vorbească, dar cred că prima am fost eu. Apoi am început să-i văd sau să-i recunosc pe ceilalți. Mie în continuare îmi este foarte greu, în situații publice și oficiale, să vorbesc despre mine, iar asta se întâmplă și în fața unor oameni de care nu sunt foarte apropiată. Cumva evit interacțiunea și aleg tăcerea.

Mihail Sebastian avea în volumul de povestiri intitulat Femei, pe care îl ascult în perioada asta pe spotify, un ritual de 15 minute înainte de culcare, o perspectivă răsturnată a ceea ce zic eu aici, anume că e mult mai ușor să comunici și să te povestești unui străin într-un bar la orele mici ale nopții, când fumul învăluie totul în jur și alcoolul mai taie din inhibiții, dar nu numai din punctul ăsta de vedere, cât din perspectiva faptului că tot ceea ce ai mărturisit străinului va dispărea a doua zi, va pleca odată cu el.

Dacă am văzut oameni incapabili să vorbească? Da, din vinovăție față de ceva, din lipsa exercițiului confesiunii, din neîncredere și, dacă tendința este să îl presezi pe celălalt sau să îl abandonezi în acest proces, am învățat că trebuie să mă apropii de cel incapabil să vorbească în aceeași manieră în care te apropii poate de o ceașcă cu cafea, dar legat la ochi. Întâi să accepți această complicitate a tăcerii, apoi să asculți.

Citiți interviul complet aici:

https://dlite.ro/ioana-zenaida-rotariu-am-scris-poezie-si-am-castigat-timp/