Shakespeare trăiește în mileniul trei
| martie 7, 2022
În acest volum, George Volceanov rezumă ceea ce a afirmat în numeroase rânduri, atât în paginile ediției coordonate, cât și în alte volume, în articole apărute în reviste de specialitate și în presa culturală sau comunicări, anume faptul că traducerea lui Shakespeare trebuie să fie validă atât în sens retrospectiv, cât și în sens prospectiv. Adică, să fie conștientă de faptul că „textul” shakespearian ar trebui să fie mai degrabă văzut ca un „script”, nu ca literatură, ci ca teatru, nu ca scop în sine, ci ca suport. Așa erau percepute piesele în vremea Bardului, iar azi, pentru ca „textul” să rămână viu, el trebuie să poată fi jucat pe scenă, acolo unde nici actorii, nici spectatorii nu pot recurge la note de subsol, dicționare explicative și alte acolade care însoțesc, în mod tradițional, o ediție filologică. De aceea, un nou Shakespeare complet nu poate fi doar o re-editare, chiar și acolo unde ar exista foarte puține obiecții formale față de o bună traducere mai veche, ci trebuie să fie o retraducere, pentru că, arată Volceanov, citându-l pe traducătorul și traductologul Victor Ivanovici, limba traducerilor „îmbătrânește” (p. 52) mai repede și mai evident decât limba operei originale, datorită unui „recul conservator” (p. 52), în virtutea căruia traducătorul se simte obligat, în fața unui text sursă din vechime, să ofere cititorilor din limba țintă un alt text cu parfum vintage. Dana PERCEC
Citiți continuarea aici: