Polivalentul om de teatru și cu o multiculturală practică eseistică semnează și ne livrează un nou volum de glose, cu portrete și mărturii ale maeștrilor scenei europene, care este subtitlul cărții Povestirile lui Horațio (Editura Tracus Arte, 2021, traducere din limba franceză de Cindrel Lupe, în colaborare cu Dana Monah și Bogdan Ghiță). Pe lîngă coperta spăimoasă – fragment dintr-o lucrare, Hamlet și Horațio la cimitir – de Delacroix, din 1839 – și desenașul, un portret-șarjă amicală realizat autorului – în general, veșnic zîmbăreț, ceea ce dă bine într-o lume veșnic posomorîtă – de către Horațiu Mălăele, care închide volumul, sînt cuprinse 25 de texte și 16 repere fotografice. Dintre cele mai simpatice și aducînd sub ochii noștri nume grele ale vieții teatrale europene. Sînt puse laolaltă, într-o ordine abil dirijată, impresii personale ale lui George Banu, într-o corelație cu o memorie prodigioasă. Unde, în care, Jerzy Grotowski, Peter Brook și Radu Penciulescu se intersectează, prin timp, în spațiul și teatrul vieții/lumii, cu Kantor, Ariane Mnouchkine, cu Andrei Șerban și Felix Alexa. Fiecare om de teatru devine un personaj în narațiunea lui Banu, care știe abil să scoată în evidență personalitatea fiecăruia dintre ei. Nu doar ei, sînt încă și alți mulți alții. Într-o uriașă comuniune, familie, am putea spune, a ceea ce înseamnă teatrul și lumea lui. Într-o peripatetizare intelectual-sentimental/afectivă, cu elegante inserturi memorialistice. Teatrul nu e numai teatru, este și altceva, fără să aflăm chiar ce este. Poate înțelegere superioară a lumii în care trăim. În viață, pe scenă. Momente dintre cele mai simpatice, care dau consistență unei lumi/vieți teatrale, văzute/percepute/ana­lizate/repovestite din interiorul ei. Căci asta a făcut George Banu o viață întreagă. A croșetat despre teatru,  a participat la facerea și desfacerea lui, a căscat gura – nu e  nici o rușine – la spectacolul lumii, nu doar al teatrului, a comentat spectacole și a urmărit la lucru actori, regizori și scenografi – dintre cei mai faimoși. A citit, răscitit și comentat osîrdia multor dramaturgi dintre cei mai galonați. O secvență este legată de Pippo Delbono, un prieten apropiat, care în Elegie pentru Bobo relatează in extenso nu doar un experiment teatral de mare sensibilitate, ci și dezvoltă și pune în practică ideea că e loc pentru toată lumea în această lume. Nimeni nu e de prisos. Toate portretele se încheie cu un mic comentariu al autorului, sub genericul Mărturii, punîndu-se punctul pe un ,,i’’ care se transformă mereu într-un cald u.s.w – adică un soi de und so weiter, un fel de etc., care lasă loc oricăror opțiuni. O carte deschisă, în timp ce scena se extinde printre noi, cuprinzîndu-ne pe toți, iubitori de teatru sau mai puțin, Povestirile lui Horațio ne fac atenți la faptul că nu e musai să ne rușinăm fiindcă avem și emoții.

Cristina Manole

Citiți articolul complet aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/ceva-ceva-tot-ramine/

@ObservatorCultural

Prin intermediul canalului YouTube al editurii Tracus Arte, puteți asculta un fragment din volumul Povestirile lui Horatio – portrete și mărturii ale maeștrilor scenei europene –, în lectura autorului.