Emilia Zăinel: „e primăvară și primăvara corpurile noastre trebuie să fie spintecate”
| martie 9, 2022
Suntem părtași la răzbunarea unei poete foarte iscusite, și cum se putea altfel răzbuna, dacă nu scriind poemele cele mai răvășitoare, poeme care te golesc și îți dau senzația că există un tărâm al bărbaților care se înțeleg să spună aceleași cuvinte, să trateze femeia la fel de degradant. Un patriarhat solid unde se caută ceva tandrețe, dar se ajunge la noroiul de pe fundul apei. Drum sigur spre pieire. Ne întâlnim la aceeași masă cu rănile poetice mai vechi ale Emiliei. Și fiecare poem e un detaliu dintr-un inel de logodnă cu diamant. Într-un „cadru mininimalist” cum bine notează Felix Nicolau pe coperta 4, se rulează o hartă a premonițiilor, a vântului trecut, a celor două inimi care bat rar, a casei părintești a satului său unde „toți bătrânii se numesc Gheorghe”, a minciunilor și represaliilor, a pierderii de sine. Sau „Voi plătiți lumina ca pe ultima curvă” (George Vasilievici), pentru că lumina de felul ăsta se găsește doar în anumite locuri, și pentru ea „scurm prin întuneric”.
@Gabriela Feceoru
Citiți continuarea aici: