Un secol trăit în mod diferit
| martie 11, 2022
O altă carte, care a venit spre mine la fel de neașteptat, se numește, frumos și cu un cuvînt rar folosit azi, Despovărarea. Simțuri și instinct. Memorii în răspăr și adevăruri subiective. Roman autobiografic (Editura Tracus Arte, 2019). Este semnat de Radu Boroianu. Un nume de regizor de teatru, un nume de politician liberal, un nume de demnitar în Statul român în domeniul cultural – fost secretar de stat și director ICR –, nu în ultimul rînd diplomat, ba chiar cu rang de ambasador în Elveția, cea mereu neutră. Iată că peste 700 de pagini cît alcătuiesc cele două volume dau măsura unei existențe și depun mărturie despre mai mult de un secol de viață românească. Politică, ideologică, socială, culturală. Povestea unui om care se confesează la senectute, istoria unei familii bine înșurubate într-un București care se reconstruiește sub ochii noștri. Mărturia omului de teatru adaptat posturii de povestitor și comentator al propriei vieți duce la o realizare remarcabilă. Actori și politicieni, jurnaliști și diplomați, iubite și rubedenii, prieteni și colegi de toate felurile se intersectează – se înghesuie pe alocuri, ca buluceala de la Moșii de odinioară – într-un vast tablou uman. Zic și eu, după niște ani cînd spovedania abruptă a lui Radu Boroianu a devenit deja istorie. Și totuși. Se propune o formulă epică sui generis – explicată într-o prefață intitulată ,,Cum s-a armonizat autorul cu personajul central sau despre abrupta maturizare“, care mai mult complică lucrurile. Tot ceea ce pune cap la cap, istorii de familie, copilăria, anii de școală și junețea studențească, impactul cu lumea din preajmă, din primele două decenii de comunism, alcătuiesc o bună frescă de epocă. Multele observații recompun o lume, finele disocieri explică ceva greu de priceput pentru cei care n-au trăit acei ani. Românești. Cu o întreagă umanitate reînviată, cu multe-multe-multe portrete de prieteni sau mai puțin, de rude dragi sau ale unor colegi de breaslă. Și peste toate, Bucureștiul. Cu cartierele lui, cu străzile lui, cu bisericile, cu parfumul lui, cu școlile și localurile lui, nu în ultimul rînd, cu locuitorii lui. Nu dăm nume, sînt suficiente care să le rețină atenția cititorilor. Alexandra Ciocârlie, Andreea Răsuceanu și Doina Ruști – interesate de urbea noastră și de locuitorii ei, fanarioți sau contemporani – ar avea ce să croșeteze pe marginea acestei cronici de familie. Istoria personală și comunitară devine literatură. Memorialistică sau proză-proză, contează mai puțin.