Imaginația lirică a poetei creează un spațiu al crepusculului, într-un amurg – al zilei și al vieții, deschizându-se spre spațiul nelimitat al cerului („în amurg mă uit la cer”), privire ce conduce la revelație: „în amurg mă uit la cer/ și văd în mine”. Aspirația spre înalt nu exclude teluricul („în amurg mă contopesc cu marea/ niciun cuvânt nu mai sărută drumul/ peste care se întinde ca un blestem iubirea/ doar vântul desenează corole de plopi/ înșirați de la mine până la mine”), în semnele căruia descifrează semnele vieții. Confuzia existențială amestecă liniile de receptare, astfel, în locul iubirii binecuvântate, poeta resimte, „ca un blestem”, drumul peste care se arcuiește o iubire deconcertantă.

Așadar, nu iubirea dă sens unei vieți, ci creația, fapt dovedit de seria de poeme (poem la marginea lumii, poem cu albastru, poem cu o fată în iarbă, poem boem, poem fără răspuns, poem pe de rost, poem cu fum și cenușă, poem fără tine, poem cu tine), în care aude chemări misterioase: „într-un poem care mă chema/ vino! acum aici oricând…”; ideea vibrează și în poemul Nichitiană, conturând un spațiu al idealului, în care poeta poate aduce propria lume folosindu-și, la nivelul potențialului maxim, darurile, obiectele, trăirile, cuvintele. Ana Dobre

Citiți cronica completă: http://www.culturateleorman.ro/revista-caligraf-nr-240-mai-2022/