Aurelia Marin construiește nu numai o lume, o realitate ficțională verosimilă, articulată în logica ei socială și societală, ci și o galerie de personaje credibile, bine conturate, încadrate într-o tipologie diversă, cu diferite tipuri de femei și de bărbați. Aproape toate aceste figuri au «ceva» și se țin minte, fie că e vorba de un personaj central, precum sora mai mare a eroinei, Edith, fie că ne referim la unul secundar ori episodic, precum avocatul cu care facem cunoștință în momentul în care protagonista, Ema, se hotărăște să divorțeze. Se observă că autoarea e familiarizată cu aceste profiluri tipologice cu care lucrează, desprinzându-le dintr-o realitate existențială cunoscută și, nu mai puțin, din proza realistă (nu neapărat românească) asimilată ca parte a unui bagaj cultural. Fiecare personaj, indiferent de sexul, de condiția, de vârsta, de orizontul lui, vorbește și se comportă așa cum ne așteptăm să o facă; iar unele scene în care mai mulți «socializează», după cum se spune azi, sunt memorabile prin reunirea individualităților într-un tablou. Cu o mână sigură, Aurelia Marin proiectează în paginile romanului scene așa-zicând colective, în care femei și bărbați, mai tineri și mai vârstnici, își dau și își iau cuvântul, povestesc ori bârfesc, se devoalează sau încearcă să-i «pătrundă» pe ceilalți, perspectiva narativă fluctuând într-un mod subtil, astfel încât această polifonie caracterologică să poată fi surprinsă. Daniel Cristea-Enache

Cronica integrală poate fi citită aici: https://cutt.ly/hJU8Laj