Titlul ales de Doina Ioanid pentru prima anatologie, Abia un foşnet, sugerează, poate, cel mai expresiv tematica şi atmosfera lirică particulară a scrisului lui Yves Namur, întărite şi de altele, precum Cartea aparenţelor (2001), Înnorările inimii (2004), Figuri ale prea obscurului (2007), Dumnezeu sau ceva asemenea (2008), iar Tristeţea smochinului (2012) trimite la un citat din Rilke dintr-o Elegie duineză, care evocă modestia şi discreţia înfloririi, ca şi  tainica rodire, „fără slavă“, a pomului cu prestigiu biblic.

Toată această poezie e situată, cum se vede, ca şi programatic, sub semnul unei aproape unice „obsesii modelatoare“: aceea a încercării de a descoperi şi reface inefabilul din lucrurile cele mai simple din preajma noastră, aura lor secretă. Discursul poetic se află aici mereu pe un prag de ezitări şi incertitudini, împărţite deopotrivă în raport cu obiectul aproximat în poeme şi cu  propriul subiect, şi acesta mereu nesigur de sine şi de realitatea lui. Sensul originar-mallarméan al căutării este îndeajuns de uşor de descifrat, „a numi obiectul“ e şi pentru poetul mai nou un act dintre cele mai dificile – e preferată de departe sugestia a ceva ca şi inexistent, pîndit mereu de ştergere şi absenţă. Dar calea mallarméană spre poeticitate se cam opreşte aici, căci Yves Namur nu manifestă deloc intenţia de a „ceda inţiativa cuvintelor“, nici de a da „un sens nou cuvintelor tribului“, şi orice tentaţie de ermetizare îi este străină. Dimpotrivă, el urmează calea celei mai mari simplităţi, îşi exprimă direct stările de spirit, uzează de un discurs accentuat tranzitiv pe care îl învăluie însă într-o atmosferă aburoasă, vagă, prin recurs frecvent la comparaţie, prin propunerea de sumare corelative obiective, de situaţii poetice expresive construite cu cea mai mare atenţie, însă material cvasievanescente. Efortul de plasticizare a imaginii este aici minim, culorile păstoase, dense, lipsesc cam peste tot – discursul liric menţine comunicarea în registrul vagului material, al nelămuritului stărilor de spirit.  „O dorinţă imensă: aceea de a crede mai întîi în sine însuşi“ – spune un vers, adăugînd, nu fără dubii, că „poate că va mai fi loc şi pentru cele sfinte, ale lui Dumnezeu“. Doar că această credinţă rămîne mai întotdeauna de domeniul dezirabilului, al aspiraţiei nu foarte îndrăzneţe, nici certe: între două slăbiciuni – a eului precar şi, nu mai puţin, a obiectului propus privirilor sale – rămîne mereu o zonă înceţoşată, unde „forma“, a lucrurilor sau chiar a presupusului Dumnezeu, „nu este vreodată altceva decît o amăgire“.

Puteți citi articolul complet aici :

„Abia un foşnet“: despre poezia lui Yves Namur

Articol de Ion Pop în Observator Cultural