Geografie persona, Daniel Cristea Enache, Literatura de azi 27.02.2023

Este titlul unuia dintre poemele cuprinse în noul volum al Ioanei Ieronim, Zoom; și el accentuează din unghi liric nu numai ce se „întâmplă” în pagina respectivă, ci, în general, modul în care autoarea pune în corespondență realitatea exterioară, palpabilă, „obiectivă” și cea interioară, a unui subiect care (se) descoperă. Paradoxul aparent al acestei poezii este că gândirea producătoare de sens și imaginarul constituit de ea urmează aproape în fiecare text direcții ce ar putea părea opuse — și sunt — la alți autori lirici. Pe de o parte, vedem o suprafață cât mai largă a lumii descoperite în spațiu și în timp, în geografia și totodată în istoria ei întinsă pe mai multe generații; pe de alta, înțelegem că această lume bogată, plină de fapte și experiențe, de lucruri și oameni, este un fel de reflexie a realității lăuntrice, o dispunere în real a ceea ce este mai personal și mai intim. Ca și în alte volume ale Ioanei Ieronim, dar aici într-un mod mai susținut, aproape manifest, personajul feminin care spune „eu” leagă „poveștile mai multor generații”, încearcă și reușește să audă șoapte din trecut, „de la atâtea vieți depărtare”, prefiră amintiri din copilărie și adolescență, coboară în timp și mai mult, către tinerețea generației părinților și dincolo de ea; în fine, reconstituie filozofia existențială a unei bunici, „cu lumina ei hrănitoare”, filozofie potrivit căreia „e sfânta zi de azi”, de ce?, pentru că „fiecare zi e sfântă”.
Dacă nu este prea emfatic spus, poezia se întâlnește în scenele și episoadele din Zoom cu fenomenologia, o secvență sau chiar un moment fiind (re)trăite într-o conștiință care le „procesează” și le valorifică, le caută sensul și semnificația, intensitatea experienței de odinioară și urma lăsată prin ea, în timp. Chiar și într-un text singular în volum precum București carusel – audio, în care formula nu mai este liric-minimalistă, ci realistă și prozaică, în maniera unor proze scurte ale Gabrielei Adameșteanu sau ale „optzeciștilor”, această greutate specifică a experiențelor individuale și sociale se lasă descoperită. Pe sub toată vorbăria de la o coadă, în fața unui ghișeu bucureștean, printre replicile care se întretaie, din dialoguri diferite, prinse toate cu un auz fin pentru a fi puse în forma unei babilonii relevante, chiar și aici, la relectura textului, sesizăm drama umană care se cere povestită și cunoscută. Una dintre mărcile poeziei Ioanei Ieronim este dată de captarea istoriilor și experiențelor, dramelor și bucuriilor, poveștilor și proiecțiilor altora și de focalizarea lor cu maximă atenție și comprehensiune. La antipodul artistului egocentric și narcisist, poeta parcurge cu foarte multă răbdare vârste și biografii ale altora, destine chiar, urmărite în punctele esențiale, precum și felul în care Istoria mare, strivitoare, vine peste niște oameni obligați să o accepte și să trăiască mai departe cum pot. Deși Ioana Ieronim este o scriitoare care se mișcă într-un mod extrem de firesc prin diferite spații lingvistice și culturale, se observă la ea această memorie a omului din Est, care nu vrea și nu poate să uite drama sovietizării în ceea ce a fost numit „lagărul socialist”. Un poem ca În goana zilei nopții venirii plecării face portretul unei călătoare ce visează să se întoarcă la pământul „răbdător” și care își poartă cuvintele cu ea, „în bejenie”, neuitând să le pună pe hârtie și hârtiuțe, spre aducere aminte:

În buzunar, în geantă, sub pernă, pe un petec de ziar
pe biletul de avion, pe colțul ziarului
pe spatele unui plic, în carnetul ros de vreme

în goana zilei nopții venirii plecării
în documentul word salvat din altă lume

cuvinte în bejenie
cuvinte ale pământului răbdător
unde să te poți întoarce

După război, poem ceva mai întins, folosește de asemenea cuvântul „bejenie”, proiectându-l însă asupra unor vremuri ce nu mai erau „normale”, vremuri ale conflagrației mondiale care, odată încheiată, ar fi trebuit să lase viața să se desfășoare tihnit înainte. „Ce dorințe pui în copilul tău care va să vină/ după război? după atâta moarte?”, se întreabă poeta cu vocea mamei; iar apoi reface tabloul „normalității” ce urma să înlocuiască tabloul apocaliptic al războiului mondial. După război vor veni, hélas!, noile experiențe ale bietului om din Est:

Oameni se întorc și acum din bejenie
alții fug în munți, până revin vremurile normale
— poate plecați și voi în munți, poate fugiți
peste graniță ca atâția alții, poate

Rezerva de medicamente se păstrează la rece
bunica împletește ciorapi groși de lână
tata pune deoparte cizme solide, cojoace
pentru ce ar putea să fie, ierni departe de casă.

Deocamdată
așteaptă.
Viitorul în trecut pivotează.

Mama a dat de pomană mătăsurile pastelate
stofele fine „dinainte”, în care era atât de frumoasă.
Rând pe rând lumea pierde culorile
speranța se taie ca mătasea
bucățile ferfenițite se cârpesc să mai țină.

(…)
Când și când mama desface sacul cu medicamente
în ambalaje sclipitoare cum nu s-au mai văzut,
Bayer, Suisse… mai aruncă din ele. Într-o zi
le arde pe toate. Ceva se hotărâse, ceva se întâmplase.
Nu se vorbește.
Copilul, răsărit acum, își va aduce aminte.

Dacă în aceste versuri și în altele Ioana Ieronim face referințe la contextul istoric și social, politic și ideologic al generațiilor părinților și bunicilor, a căror dramă o preia și o înfățișează literar, într-un poem precum Biblioteca arsă, datat 29 decembrie 1989, experiența e proprie și directă. Eul feminin nu mai vorbește acum în numele altora și nu mai este depozitarul dramelor de generație, de familie și de comunitate pe care să le reproiecteze în text. Tabloul înfricoșător al Bibliotecii Centrale Universitare la finele lui decembrie 1989 e din cercul experienței directe, un punct în care istoria personală și geografia personală se intersectează dramatic. Prezentul este trăit cu oroare, făcându-se zoom pe martorul feminin care se lasă „pe o piatră, cu fața la genunchi”, în timp ce „lacrimile rup/ zăgazul”. Poeta are nu numai datoria morală și sentimentală a arhivării trecutului, ci și un simț acut al prezentului istoric care în decembrie 1989, la BCU, arde la propriu, iar decenii mai târziu, în anii 2020 și 2021, se apropie periculos de punctul de incandescență nu numai în România. În a treia secțiune a cărții, purtând titlul simbolic Vămi, vor fi câteva tablouri lirice ale grozăviilor de ultimă oră, cu asedierea Capitoliului de către adepții lui Trump (în Liniște. Resetează) ori ceea ce ar putea fi Piața Wuhan, locul de unde a pornit pandemia de Coronavirus (în Când se împletesc meridiane). În aceeași linie, ultimul poem din volum, Salut la ora de zoom, schițează o iminentă apocalipsă ecologică, descântecul final fiind menit nu să ne salveze (este imposibil), ci să ne spună exact, cu anticipație, „ce ne așteaptă”.
Ca majoritatea situațiilor din acest teritoriu poetic, elementele și aspectele realității și realităților cu care operează viziunea Ioanei Ieronim devin cu ușurință simbolice. Poeta selectează fapte și gesturi caracteristice, reprezentative, chiar și atunci când narează o experiență personală sau familială. Un poem extraordinar este de pildă Pași în jurul camerei, în care un fost prizonier de război, ajuns la bătrânețe, „face pași în jurul camerei” și „caută ușa/ fără s-o găsească”. Autoarea își lucrează aici tabloul liric fără explicitări, lăsând sugestiile să ofere mai multă semnificație decât liniile de contur realist. Ce boală are personajul și cine este el? Iată lucruri pe care cititorul nu mai vrea neapărat să le afle, întrucât drama nu e a unui subiect uman unic, ci e repetabilă și caracteristică. Este chiar drama bătrâneții, neavând nevoie de o reprezentare cu nume, prenume și fișă clinică.
Un alt poem antologic este Va fi și vremea aceea, în care Ioana Ieronim pornește de la evocarea bunicii, dar trece, tot astfel, la condiția de generalitate umană, la ceea ce înseamnă iubirea, așa cum dincolo vedeam ce înseamnă bătrânețea. Iată:

Vine el târziul când pălesc culorile
în alb elegant distant, negru devorator
când nu mai ești aici, dar nici de tot plecat
cum șoptea bunica prin peretele de sticlă
flacăra ei blândă nicicând mai aproape — ea
care iubise petrecerea, dansul, iar în biserică
avusese glas de înger, cel mai înalt

Va fi și vremea aceea care soarbe culorile
când ești aici, dar nu deplin
ci dincolo de peretele de sticlă prin care
doar iubirea pătrunde
a celor ce iubesc cu adevărat

Cartea de față — care îmi pare una de referință — este atent construită și la fel fiecare poem din sumarul ei, Fiona Sampson scriind pe bună dreptate, pe coperta 4, despre „perfecționismul unui spirit în permanentă mișcare”. Practic, Ioana Ieronim își reconfirmă în Zoom clasa. După a doua lectură a volumului, realizezi că substanța bogată a poeziei sale a fost aici într-un acord fin cu toate nuanțele lirismului, urmărite, cu o răbdare uimitoare, una câte una.

_______
Ioana Ieronim, Zoom, Editura Tracus Arte, București, 2022, 88 p.