Cîntari de trauma.Al Cistelecan. Literatura de azi
| martie 21, 2023
Cîntări de traumă. Al Cistelecan. Literatura de azi
Cînd s-au pornit la drum, optzecistele s-au înzestrat cu sarcasm și cinisme, denunțînd toate dulcegăriile, de la cele amoroase (mai cu seamă) la cele estetice. Voiau să fie fete rele și să dezmintă orice mitologie a iubirii, înfățișînd-o ca simplă patologie. În locul misteriozității feminine (cu care încă se mai amăgeau colegii lor de serie) au pus doar ecuațiile hormonale și senzațiile goale de afect. Iubirea era simplă chimie și gimnastică. Tot ce ținea de iluziile din jurul ei era prigonit cu verva celui mai radical denunț și împins în registre cît mai grotești. (Nimeni nu e însă mai ironic decît viața, și optzecistele vor sfîrși prin a imnifica elegiac tot ceea ce au prigonit cu metodă). Peisajul idilicelor era de-a dreptul dezolant în timpul acestei prime campanii feministe – un feminism încă defensiv, dar defensiv cu tupeu. Fiicele lor și mai ales nepoatele de azi au valorificat masiv această ostilitate la idealități, ducînd-o dincolo de euforiile sarcasmelor în deplină decepție existențială, de nu chiar într-o totală decrepitudine afectivă. Rar caz care să nu se revendice de la poetica Sylviei Plath, cea în care orice bărbat e un nazist și orice femeie – o rană. S-a mai adăugat la asta și o prigoană împotriva imaginației (pornită tot de optzeciste) și a metaforelelor (care la optzeciste erau încă în uz) și o exaltare a notației jurnaliere, cotidianiste și biografiste, pe principiul minimalismului expresiv. Cu puține (chiar puține) excepții, toate urmașele optzecistelor s-au dus, buluc, spre cîntarea de traumă și de decepție, spre anxietatea vidului afectiv. Firește, cu un spor tot mai eminent de agresivitate feministă și cu tot mai radicale denunțuri, inclusiv sociale. Lirica tinerelor poete s-a uniformizat la nivelul problematicii și singura scăpare din masă a rămas modulația acestor angoase (adesea colorate ideologic).
Din rană existențială sînt scoase și poemele Ioanei Zenaida Rotariu din Cei cinci ani de muțenie (Editura Tracus Arte, 2021), volum cu care a cîștigat premiul ”Alexandru Mușina” în cadrul concursului pentru debut și care a fost nominalizat (dar nu și laureat) la premiul național ”Eminescu – opus primum”. În favoarea Ioanei stă atitudinea de îmblînzire, de domesticire a agresivității din jur și poetica unei fragilități strivite, dar care nu se lasă anulată. Pe sub toată agonia afectivă circulă nevoia de tandrețe, așa cum se vede din manifestul dramatic al afecțiunii care deschide cartea: ”ai grijă de tine fetița mea mi-ai spus/ ceea ce-ți scriu acum e pentru cînd/ nu voi putea fi lîngă tine/ vor fi vremuri grele cînd elefanții/ nu vor mai dormi liniștiți și/ orișicîtuși de puțin contează enorm/ dacă va încerca să fie bun cineva cu tine,/ nu-l alunga este trimis de mine/ să-ți țină de urît cît sunt plecat”. (Toate aluziile și intertextualizările funcționează ca sedative ale angoasei). ”Trimișii” nu sînt însă capabili de vreo misiune afectivă eficientă și gesturile lor n-au motivația de care are nevoie Ioana: ”au fost momente mici de bucurie/ chiar și atunci cînd protector îți țineai/ mîna pe genunchiul meu apoi/ făceai un arc în aer ridicînd-o ușor/ peste umerii mei și/ te lăsai victorios și degajat pe spate după/ un oarecare joc de whist” (Fotografii pe care aș fi vrut să le am. Jocul de whist). Rana lăsată de cel absent rămîne permanent vie: ”nici acum nu te-am iertat că nu ai fost/ la absolvirea mea/ știu că îți pică greu dar nu trebuie să te superi/ știu că îți pare rău tată la fel cum îmi pare și mie” (Aproape fiecare dintre noi își alege în secret alt tată). În rana aceasta se profilează Ioana, ca într-o ramă de tablou existențial în care ea umblă pe ”sîrma subțire de afecțiune și greață”. O fragilitate lezată iremediabil și expusă agresivității e eroina acestor poeme.
Terapia la care recurge Ioana mizează pe propria de-sensibilizare (pe ”sensibilitatea etanșă cu care mă trezesc dimineața”), dar ea e departe de a funcționa. Dimpotrivă, scenariul curge spre supliciu (”într-o mașină lux & opulență/ mă așteaptă un bărbat/ nu pot să-l ajung nici dacă stă pe loc/ glonțul a fost scos și pus în cartuș” etc.) și spre decepția radicală: ”nu știu ce e mai mult în lumea asta/ romantismul sau cocaina” (Mi-am pus cercei). Romantismul în nici un caz, după cum sună ”previziunile” Ioanei: ”îmi imaginez că voi fi o femeie divorțată/ singură fără copii/ și o scriitoare ratată/…/ nu vei înțelege că există frica/ de a pierde altceva sau pe cineva/ pentru fiecare lucru bun/ care ți s-a dat/ ceri pizza la pachet și ne ridicăm să plecăm/ dar nu de mînă” (Previziuni astrale). Ironia amară cu care Ioana se detașează de propria condiție nu scoate însă din cauză propoziția fundamentală a acestui lirism de traumă: ”mutilarea femeii începe din tinerețe/ și nu se termină niciodată” (Lungul drum spre libertate) și nici jurnalul ”micilor iaduri” cotidiene. Jurnalul acestora îl transcrie Ioana, cu o gramatică de domesticire și exorcizare și cu o acuitate de nerv rupt. Vidul afectiv e emblema acestei lumi conturate din inserții de vivisecționare.
