Recent, pentru volumul Jucându-l pe Mefisto, Mihai Măniuțiu obținea premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Ar fi o greșeală să considerăm acest premiu drept o consacrare, să vorbim despre un regizor și despre un scriitor. Distincția aceasta nu ar face decît să taie în două un artist care se dovedește extrem de unitar în manifestare și ar separa în două o operă unitară, omogenă, extrem de elaborat construită. Desigur, regizorul Mihai Măniuțiu este mult mai cunoscut. Autor al unui număr impresionant de montări memorabile care reunesc autori clasici și contemporani, români și străini, aureolat cu premii naționale și internaționale, jucat pe scene din toată țara și în multe țări ale globului, favorit al publicului, Mihai Măniuțiu este o vedetă a teatrului românesc contemporan. Unul dintrei cei mai buni regizori ai generației sale. Unii spun că ar fi chiar cel mai bun. Oricum, o personalitate care și-a pus apăsat amprenta asupra teatrului. Scriitorul Mihai Măniuțiu este, cu siguranță, mai puțin cunoscut. Dar asta nu pentru că literatura ar fi pentru el un hobby sau un act artistic secund, la mîna a doua. Aplecîndu-te asupra listei de volume de poezie și proză semnate de către autor, constați că numărul volumelor este impresionant, iar publicarea lor a început cu mult timp în urmă. Iar după lectura lor se constată că teatrul și literatura nu sunt fațete diferite ale unei manifestări artistice, ci sunt o substanță omogenă, în care se regăsesc aceleași mecanisme, aceleași obsesii și aceleași trucuri, conturînd o viziune singulară și profund originală. Mihai Măniuțiu construiește o lume paralelă, ca o oglindă întunecată a realității, în care exacerbează demonii, pentru a-i putea pregăti mai bine pentru exorcizare.

Jucându-l pe Mefisto este o colecție de povestiri, sau un roman articulat pe ascuns. E o suită de texte sau un singur text, dar, indiferent de modul în care e perceput volumul, este tipic pentru autor. O carte reprezentativă în care se pot identifica markerii personali ai autorului. Pornind chiar de la insolitul formulei. Nici precedentele volume nu sînt ușor de încorsetat într-o clasificare standard, apelînd la definiții recognoscibile universal. Textele semnate de regizorul clujean comunică între ele printr-un subteran intuibil. Construiesc împreună o lume, fiind cărămizi ale unei construcții al cărui desen final scapă pentru moment.

Cele șapte povestiri/capitole au povești relativ simple. Dar, așa cum se întîmplă cu toate volumele lui Mihai Măniuțiu, nu pot fi rezumate, pentru că a le povesti înseamnă să le resemantizezi. Simplitatea acțiunii nu este decît un suport pentru dezvoltarea instrumentelor preferate ale autorului: scenografia și personajele. În proză operează reguli similare unei montări scenice, punîndu-se accentul pe același tip de elemente de impact. Desigur, modul de construcție al acestora este diferit. Decorul este dat de descrieri, de caracterizări, de detalii, de modul în care e articulată lumea pe care o propune prozatorul. Dacă decorul teatral are de la început obligația de a fi nu o atît o replică exactă a lumii, ci o sugestie combinată cu o viziune, în proză efectul e translatat prin modul în care se realizează coerența lumii secunde. Mihai Măniuțiu vorbește întotdeauna despre lumea prezentului, despre acum și aici. Dar este foarte departe de un scriitor realist. Textele sale sunt tributare literaturii absurdului (este vizibil că autorul are o slăbiciune pentru Eugen Ionesco și Samuel Beckett), avangardei onirice, experimentalismului. Realitatea se încheagă după coordonate care par normale, pînă la apariția unui punct de clivaj din care totul pare să curgă și să deraieze.

Mihai Măniuțiu are o slăbiciune pentru gesticulație, stridențe și contrapunct. Sînt elemente pe care le regăsim și în montările sale, fiind modalități de subliniere și exploatare atît a decorului, cît și a situaționalului. Strigătul, declamația, poza. E o întreagă construcție care face din text un amplificator. În universul pe care îl construiește, totul este adus în prim-plan, totul e pus sub lupe deformante.

Lumea din cărțile lui Mihai Măniuțiu este una întunecată, tulburată, chiar și atunci cînd volumele sînt destinate copiilor sau au parte de finaluri (aproape) fericite. O lume în care inevitabil elementele viscerale, întunecate, domină. Singurul mod de a exorciza întunericul este de a-l străbate, de a-l înfrînge cu propriul joc.

Personajele pe care le creează prozatorul sunt similare cu jocul pe care regizorul îl solicită de la actori. Figuri complexe, adeseori smucite, ascunse. Măcinate de întrebări al căror răspuns sînt convinse că nu îl vor putea găsi sau accepta. Personajele sale sunt încărcate întotdeauna cu o doză sensibilă de ambivalență. Curg, nu sunt fixate într-o postură clasică. Au întotdeauna un atribut care le definește, pe care îl afli de la început, dar care se dovedește mai întotdeauna de sens contrar. Cum e aici cazul actorului și al călugărului. Sau cum era înainte cazul hingherului.

Mihai Măniuțiu reușește întotdeauna să se joace cu sensul. Să fie foarte exact în ambiguitatea pe care o cultivă. Tocmai de aceea textele sale sînt greu de povestit, în rezumat pierzîndu-se tocmai acel balans, acea piruetă a sensului. Jucându-l pe Mefisto este o provocare despre creație, despre rolul demiurgului și al demonului, despre modul în care lumea se raportează la propriul creator.

Volumul recent demonstrează încă o dată că Mihai Măniuțiu este un prozator foarte sigur pe instrumentele sale. Frazarea curge impecabil, prozatorul se joacă cu lungimea enunțurilor și chiar cu melodicitatea limbii. Folosește descrierea cu mult efect, dar fără a încărca excesiv partea descriptivă sau ornantă. La o primă vedere s-ar putea spune că este un text care curge foarte ușor și a-i fi chiar tentat să îl cataloghezi drept accesibil. Dar cititorul care se lasă purtat de aparenta simplitate se găsește după cîteva pagini în situația de a apăsa pe frînă și a încetini lectura. Textele lui Mihai Măniuțiu sînt înșelătoare, simple în aparență, dificile în realitate. Este nevoie de un anume tip de cititor, capabil să rezoneze la tipul de spectacol care se montează în fața ochilor săi.

Jucându-l pe Mefisto este un volum care merită citit tocmai pentru că este dificil, alunecos și pretențios. Mihai Măniuțiu are inteligența și talentul de a propune o proză extrem de originală și care îi extinde viziunea regizorală. Este un autor insolit care și-a construit un loc special în literatura contemporană.