ÎN LUMEA DIASPOREI, de ION POP
| martie 21, 2023
ÎN LUMEA DIASPOREI, de ION POP
Personajele plecate din România în recentul roman al Monicăi
Săvulescu Voudouri, Înainte de timpul zero, se izbesc de lipsa de
înțelegere a noilor medii sociale, provocând frustrări dramatice, unele
cu consecințe tragice. Când se vorbește despre Monica Săvulescu Voudouri, se evocă mai ales cărțile sale de cercetări sociologice, cu precădere pe tema emigrației, reflecții despre diasporă,confesiuni ale unui om care, din 1985 încoace, a trăit între Olanda
și Grecia, a cunoscut așadar din interior lumea celor „desțărați”, în căutarea de soluții acceptabile de viață. Spațiul „Balcaniei” a fost obiectul câtorva dintre scrierile
sale semnificative (alături de cele ale omului de teatru, de exemplu). Câteva cărți de proză scurtă (cu debut în 1974), romane în anii imediat următori, eseuri (unul
dedicat lui Cehov), note de regie shakespereană, dar îndeosebi, cum spuneam, reflecții asupra condiției de expatriat, focalizate cu precădere asupra „Balcaniei”, volume de versuri marcate și ele de tematica exilului…
Două dintre romanele sale recente, Singurătatea bărbaților (2020)
și Înainte de timpul zero (Ed. Tracus Arte, 2022) evocă, mai ales, spațiile geografice amintite. Al doilea, aduce în pagini momente din biografia unor personaje ce pendulează – desigur – între Țara de Jos și Grecia, cei mai mulți coborând
înspre București spre Atena, dar excepție notabilă – și a unui psihiatru olandez, pe nume Hans, spirit generos-umanitarist, idealist, gata să ajute pe toată lumea, care ajunge într-un sat românesc cu spital de bolnavi mintal, despre care auzise
că are o dramatică nevoie de ajutor și, în final, în spațiul terorizat de conflictul armat arabo-israelian. Protagoniștii romanului sunt, alături de acest prieten neerlandez,
tânăra Daria, cu origini ardelene, sociolog de meserie, angajată în investigații aprofundate în lumea diasporei, care circulă pe mai multe meridiane, între București, Atena, Amsterdam, Moscova și Sankt Petersburg, ori continentul latino-american, însuflețită de o vie curiozitate intelectuală, personalitate cu o solidă formație umanistă, ajunsă în confruntare cu lumea, îndeosebi occidentală, unde trece
prin experiențe revelatoare pentru situația emigrantului cultivat, venit din Estul european, privit când cu suspiciune, când cu invidie și, în fond, neînțeles de noile universuri socio-umane pe care ajunge să le cunoască. Este un fel de alter
ego al romancierei, purtătoarea ei de cuvânt, înzestrată cu un spirit
profund analitic, exigent etic, perseverentă în demersurile ei de cercetător, vizând descoperirea unor situații și adevăruri de viață adesea ocolite ori deformate de confrații de breaslă. Chestionarele foarte minuțios alcătuite, invitând cu adevărat la reflecție, propuse mai multor emigranți, urmăresc realizarea unei lucrări de amploare – dar care, prezentată într-un mediu academic opac la realitățile din Est, nu are
ecoul meritat: este un eșec care va fi, de fapt, cu câteva excepții, al tuturor personajelor principale. Apare, alături de Daria, și familia de prieteni a lui Robert și Sofia, părinții foarte talentatei balerine Marina, plecați din România și stabiliți în capitala Greciei, cunoscuți și ei în Olanda, la Utrecht, în mediu de emigranți greci. La plecarea din țară, luaseră cu ei o mulțime de cărți de literatură, de la Shakespeare la
Tolstoi, dicționare de tot soiul, pe care, din inerție sau oboseală, nu le mai consultă, abandonându-le în subsolul casei ateniene. Sunt oameni ce nu-și propuseseră decât
o realizare pe plan mai curând material, mulțumiți de starea lor nouă, dar care apar într-un contrast ca și radical cu delicata și fragila artistă care e fata lor, ale cărei opțiuni nelucrative nu le înțeleg, Tatăl Marinei, provenind din mediul oltean rural,
trăise prin părintele său intelectual, experiența dramatică a omului trecut prin pușcăriile regimului nou instalat în țară, și căzuse în patima beției, luându-și până la urmă viața. Îl găsim deja în primele pagini ale romanului, alături de soția sa,
într-o vizită ultimă, dramatică, la căpătâiul fiicei lor, care încercase
să se sinucidă, aruncându-se de la etajul apartamentului său, veniți acum să aprobe deconectarea de la aparatele ce o mai țineau în viață. Va începe de aici încolo o narațiune în care destinele Dariei, ale Marinei, cu părinții săi, al lui Hans,
cu familia lui de intelectuali iubitori de muzică clasică, se vor întretăia într-o țesătură epică densă, concentrată, cu miză particulară pe comportamente, cu inserții de confesiuni în corespondența schimbată și priviri aruncate spre mediul în care trăiesc, într-o încrucișare de perspective fertilă pentru reliefarea unor caractere și situații, cu precise și expresive notații ambientale, schițe de portret fi n trasate, ce se rețin. Sfârșitul tragic al artistei care încheie simetric narațiunea este în mare măsură asemănător cu cel al Dariei și al lui Hans, care, dacă nu ajung să recurgă la gestul fi nal, nu sunt mai puțin niște înfrânți, ratându-și pe rând idealurile. Hans va eșua în acțiunile lui foarte promițător începute în sordidul spital românesc, onestitatea și angajarea Dariei în studiul problemelor diasporei nu-și atinge scopul, Marina
își ia viața din disperarea de a nu-și fi găsit rostul, fi ind obligată la angajamente temporare în trupe de dans mediocre sau fi ind nu o dată respinsă din tot soiul de rațiuni superfi ciale. Foarte mult contează în context consistentul demers analitic
al Dariei, care vine mereu, în chestionarele sale, cu o conștiință foarte limpede, se dorește obiectivă, cântărind stările de lucruri pe care le întâlnește, situațiile în care
sunt puse personajele din preajma sa. Dorește pur și simplu să știe pe ce lume trăiește, ce se poate face în această lume, atât de diferită în cele două zone geopolitice în care ajuns să trăiască, – prietena sa Marina afi rmă într-o scrisoare
către Hans că ar avea „o supradoză de conștiință”. (Are un reper moral ferm în tatăl său, medic trecut și el prin experiența comunismului). Or, concluzia la care ajunge după momente de introspecție severă și de focalizare a atenției pe cele câteva repere umane între care se situează, e una profund dezamăgitoare. Și răspunsurile la anchetele sale sociologice, și propriile experiențe de viață îi descoperă prăpastia
dintre aspirație și realizarea ei, în cele două lumi – centrul și Estul Europei și Occident. Remarcabil este faptul că toate aceste analize și situații epice evită simplifi cările în
circulație privind lumea emigrației, reduc aura imaginației idealizante a multora dintre cei care-și caută locul de trai în afara țării de baștină, nuanțează judecățile asupra mediilor socio-umane în care ajung. În dezbaterea asupra romanului lansat de curând la Cluj, doamna Monica Săvulescu Voudouri atrăgea atenția asupra temei esențiale
în jurul căreia se construiește romanul: cea a raporturilor mereu dificile dintre individ și establishment, confruntarea dintre intelectualul cultivat și „sistemul” care
nu-l poate înțelege și nu-l promovează, într-o lume în schimbare accelerată, unde factorul economic, profi tul fi nanciar, aspectele materiale ale vieții primează din
ce în ce mai mult față de ceea ce ar trebui să însemne omul întreg. Or,
personajele plecate din România, care benefi ciaseră totuși de o educație superioară, se izbesc tocmai de lipsa de înțelegere a noilor medii sociale, provocând frustrări dramatice, unele cu consecințe tragice, cum se întâmplă și în
romanul de față în cazul personajului Marina. Frustrările, resemnarea tristă, sentimentul apăsător al eșecului dau tonul, cum spuneam, acestei cărți remarcabile care-și dozează foarte atent efectele, cu o mare economie de mijloace. În
felul acesta, prozatoarea reușește pe relativ puține pagini (aici nu mai mult de două sute) să ofere o imagine complexă a acestor microcomunități, evitând orice notă melodramatică, menținând narațiunea la cota gravității analitice, echilibrate, conferind un grad înalt de verosimilitate faptelor povestite în roman.
