Inconfundabilul Gheorghe Filip

Cred că aș putea să recunosc fără ezitare o pagină semnată de prozatorul Gheorghe Filip dintre numeroase altele aparținând altor prozatori grație numai stilului său (direcționare a mesajului, atitudine reflexiv-ironică, spontaneitate surprinzătoare a expresiei, limbaj cultivat îndelung prin lecturi heterogene). Prozatorul are o relație specială cu personajele sale: le alege din lumea reală, sub banalitatea unui nume, iar când nu se confundă cu ele, nu le este complice, însă le așază în platitudinea bunei-credințe, le confruntă cu candoarea eșecului și, adesea, le pune în dialog cu Dumnezeu doar pentru a înțelege răzvrătite de ce. Cea mai nouă carte pe care o am de la Gheorghe Filip are un titlul proustian ancorat în anxietățile lumii de azi: În căutarea liniștii (Ed. Tracus Arte, Buc., 2023). Personajele acestui nou volum de proză scurtă se confruntă cu absurdul ionescian, ca fenomen de criză, și nu au numai sentimentul iraționalului; nu se ridică la idee, la filosofia absurdului, dar nici nu cad, din cauza asta, în grotescul donquijotesc. Au spontaneitate faulkneriană, par plămădite excentric ca de Truman Capote, dar mai ales nu se resemnează ca în lumea lui Steinbeck. Gheorghe Filip este fără îndoială un bun cunoscător al meandrelor prozei universale de la Honoré de Balzac la Feodor Dostoievski și de la Marcel Proust la Franz Kafka, dar nu rămâne imun nici la ispitele postmoderniste, după cum se poate lesne observa. Și dacă în hățișurile spinoase ale prozei noastre de azi nimic nu mai pare nou sub soare, Gheorghe Filip își caută identitatea în stil – și o găsește, cu toate că aegalitas non significat varietatem! Vrea să cuprindă toată lumea și o reduce la câteva exemplare tipice din biotopul său; vrea să cuprindă toate problemele care dau neliniști adânci aceleiași lumi, dar se limitează la cele care cauzează efecte intense și îndelungi, unele fără vreo soluție la orizont – cel mai adesea intenții înduioșătoare de a evada din statut, din destin și chiar din conștiență. Și luăm ca mărturie prima proză, Marea plecare, dar și altele precum Poetul sau Scriitorul – presiuni ale unor varii motive sau nevoi, dar care reclamă imperios nevoia evadării în orice chip.Lucrări de mai mici dimensiuni (prozatorul Ladislau Daradici își impunea canonul unor texte absolut egale) sau mai întinse până în noțiunea de nuvelă (Himera, Adăpostul) realizează acest recent volum al lui Gheorghe Filip, prozatorul care nu s-ar putea lamenta vreodată că nu mai are subiecte: „Băiete, își spuse și parcă auzi glasul lui Mijoancă, nu vei afla nimic dacă nu gândești. Natura asta face, te provoacă, te invită să-ți pui tărtăcuța la încercare, altfel n-o să fii decât vițelul care se holbează la poarta nouă” (p.204). Contactul cu lumea este unul de tip contemplativ, cazul lui Teofil (cititorul iscoditor, cu presimțiri biografice, l-ar vede în el pe autorul însuși), plecat la târg să ia grâu pentru păsări, descoperă urbea în care locuiește la o altă oră decât cea obișnuită, la periferiile ei, nu în atmosferă citadină și într-una de târg provincial, tern, anacronic, dar încă viu: „Și cearta lor o acoperă deodată un glas, care crește în urma mea. Dintr-omașină este anunțat circul, care a venit și în orașul dumneavoastră cu numere de magie, salturi mortale, femeia cu barbă, și cu dresuri de animale – tigri, girafe, maimuțe, crocodili și șarpele boa. Mamă, dacă scapă toate jivinele astea, să te ții groază pe bieții orășeni, care și-ar lăsa neplătite taxele și impozitele și ar lua înspăimântați calea codrului…” (p.16). Gheorghe Filip are simțul umorului și creează umor în chip rațional; umor de tip ridendo castigat mores. Nu lipsește, cum era de așteptat, nici umorul amar, umorulsperanțelor dezamăgite: „Umpluse multe pagini – viața lui făcută din fragmente disparate, urmând un timp, care părea că nu își găsește cărarea, care când alerga bezmetic înainte, când o lua înapoi, parcă temându-se de lucrurile peste care o să dea, când se oprea nehotărât la vreo răscruce, neștiind încotro să o ia și țopăia aiurea pe vreun drum, i se părea că toate orizonturile i se închid și-atunci căuta cu disperare o stea, care ori se amuza ascunsă în spatele unui nor, ori pâlpâia mărunt, înșelător”(p.188). Însă nu tipologia ca atare a umorului interesează și nici funcțiile acestuia în amănunt, ci detașarea prozatorului, ieșirea din suspiciunile aderării tocmai în momentul în care se cere desolidarizare, iar aceasta nu înseamnă totală indiferență. Și mă gândesc la poetul Licuță care crede orbește în steaua lui, însă nu are o constituție prea solidă ca să-și susțină dorințele fiindcă doar acestea prevalează trufașe, altfel poetul fiind numai un ifos subțire, străveziu, care nu rezistă confruntărilor cu adevărata poezie: „Ai trăit până la anii ăștia într-o iluzie, Licuță. Ai visat cunună de lauri și, de fapt, ți se bălăngănea pe frunte coada șoricelului” (p.152). Poetul se vedea la întâlniri simandicoase cu scriitori, cu cititori pe un platou de televiziune; ar fi leșinat însă de emoții și sub revelația dimensiunilor sale reale: „…te-ar fi scos pe brațe să nu întinezi manifestarea cu mutra ta de câine plouat și te-ar fi întins lângă zid, pe hol, ca pe o zdreanță. Te-ai fi ridicat într-un târziu, deși nu ți-ar fi zis nimeni ridică-te și umblă, n-ai fi îndrăznit să te întorci în sală, te-ai fi strecurat afară și ai fi rupt-o la fugă…” (ib.) Eșecul năzuinței nu continuă ridicolul, ci este condus spre conștiență; poetul nu e nevoit să se întoarcă la condiția sa reală: „Pe când așa, Licuță, nu ești nici cu poeții, nici cu Calache sau cu Gogu. Ești o bălărie de care n-are nimeni nevoie. Nu-ți mai rămâne decât un singur lucru de făcut. Măcar o dată să fii și tu bărbat” (p.153). Fractura sufletească îl conduce la ideea suicidului; o frânghie și o creangă mai solidă a unui cais neroditor din fundul curții. Suspansul binevenit stinge deznodământul în neprevăzut: „Sosise momentul. Și când inima începuse să-i bată mai tare, îl văzu pe Gogu venind din grădină trăgând după el caisul. Îl tăiase. Îl pedepsise, de fapt, pentru nerodnicia lui”(p.155). Gheorghe Filip, ca și altădată, se arată a fi un abil mânuitor al suspansului. Iată-l de această dată ca defulare morală în schița Patul. Personajul principal rămâne anonim fiindcă el nu este decât circumstanțial o identitate, altfel e un tip dintr-o mulțime care nu-și reclamă conformitatea decât în taxonomiile socio-morale. Aurora, soția acestuia, pleacă după un oarecare Tălpică, dar din toată casa nu-și luă decât patul. Soțul rămâne perplex ca în fața Sfinxului la a cărui întrebare nu putea să răspundă: De ce cu patul? După o scurtă vacanță conjugală la Tălpică, Aurora se întoarce nepăsătoare socotind totul firesc, fiindcă „lumea nu este decât o necontenită încăierare de paturi, o învârtejire de paturi oarbe, tiranice” (p.31). Omul sta la fereastră și privea „când o camionetă a oprit în fața blocului. Din cabină a sărit sprintenă Aurora, doi inși au dat jos patul și mașina a plecat”. Uluit, coboară, nu își întreabă soția nimic, nu o îmbrățișează, „doar i-a spus cu un glas care nu era al lui, să se ducă sus” și Aurora urcă inocentă; el rămâne, judecă aspru patul, apoi „a început să sară pe el ca un nebun până când l-a fărâmat. Aurora privea de la fereastră și râdea” (p.33). În fine, nu am intenția să reproduc aici largi citate, greu de ciuntit altfel în interesul ideilor pe care le comunică noua carte a lui Gheorghe Filip, În căutarea liniștii; ea este o pledoarie frecvent acidă pentru echilibru, pentru consecvențe, pentru tihnă și confort spiritual, pentru existența hedonistă, epicureică, însă lumea modernă, cu contradicțiile ei, nu mai încape în tiparele formulelor vechi. La acestea se adăugă monotonia târgului provincial; plictisul, speranțele irosite, demagogia, ipocrizia, mediocritatea. Toate îl determină pe Mărgărit să evadeze, să-și ofere altceva; se pune la cale o vacanță (Marea plecare). Este prima schiță din volum, care de fapt mărturisește discret zădărnicia care vine în urma oricăror speranțe, a oricăror dorințe – nu e aici nimic mai mult decât condamnarea definitivă la acceptare și nimic mai de salutat decât dorința spiritului de a-și supraviețui cu orice preț: „Își făcuse bagajul de o săptămână. Cumpărase în urmă cu doi ani o valijoară maronie la care se uita din când în când, închipuindu-și forfota din gări și aeroporturi, camerele de hotel în care o va desface spre a-și rândui frumos lucrurile, zilele și nopțile în care îl va aștepta cuminte să se întoarcă din hoinărelile lui prin marile orașe ale lumii” (p.5). Nedumerit, Mărgărit se îndreaptă spre sala de așteptare a gării din orășelul lui; îi trece pragul și încremenește: „Era plină. Pe bănci, printre ele, pe lângă pereți se înghesuiau sumedenie de trupuri sprijinindu-se unele de altele. Trebuia să fi murit de curând, pentru că nu venea dinspre ele nici o miasmă (…) Ieși și abia acum descoperi că în fața peronului nu existau șine, ci doar o înșiruire scheletică de traverse înnegrite. Se așeză pe una dintre bănci, cu valiza alături și își aprinse o țigară. De vreme ce, totuși, aceea era o gară, va trebui să apară și trenul. E logic, își spuse Mărgărit suflând fumul în aerul încins.”(p.10). Iată de ce socotesc că absurdul este o ispită pe care Gherghe Filip o gustă prudent și îi explorează abil orice intersecție cu viața de fiecare zi, cu banalul și cu sublimul, cu credințele și cu nebănuitul, cu speranțele și cu deziluziile – toate conjugate inconfundabil în arta prozatorului printr-o lume funcțional verosimilă și care nu este altceva decât alegoria existențială a eternelor așteptări și paradigma în răspunsuri a acelorași întrebări.

Iulian CHIVU