Proza scurtă ca Artă, din volumul Rătăcirile cronicarului, de Ştefan Vida Marinescu

Sub un titlu sugestiv – „A doua viaţă” – şi după alte două cărţi de proză scurtă urmate de

opt romane – scriitorul Gheorghe Filiprevine, în forţă, cu 23 de texte epice remarcabile, la

Editura Tracus Arte (în 2016). Autorul, dincolo de ştiinţa şi forţa discursului epic, de strategia şi de construcţia personajelor (portretelor), de analiza şi observaţia lucid-moralistă (deloc didacticistă), de ironia amară şi de accentele satirice şi tragicomice, ne oferă, în regim concentrat, caractere (ca fin caracterolog) şi destine, unele atinse de un bovarism sever, altele trăind dezabuzări relative, în

limitele unor stări existenţiale, motivate psihologic de scriitor. Cartea lui Gh. Filip oferă ipostaze realiste, uneori fantaste şi de umor trist, tematica având parte de un tratament neconvenţional, echilibrat, în care memoria şi introspecţia generează, ficţional, o meditaţie profundă (de la „vocea” auctorială, către Cititorul captivat) asupra condiţiei şi esenţei umanului. Iniţial revoltat de Agenţia apărută (ce invită la călătorii exotice), Tăchiţă e, apoi, fascinat şi halucinat de „ducă”, în Călătoria. Deriziune, tragere de mânecă de către soţie (Safta) şi – finalmente – apariţia unei Frizerii.

Un june, Gogu, e terorizat, de mic, de un tată dur, Stănică, dar după plecare şi chemat acasă de Ilinca, mama sa, revenit cu soţia, Yvette, franţuzoaică, îşi va ierta, totuşi, tatăl aflat în

agonie; într-un story psihologic (în Zidul chinezesc). De excelenţă este Drumul spre casă, povestind trăirile, sub ninsoare, ale unui ins solitar, cu un câine. Pentru ca, în Hanul Fecioarei, în stil pamfletar, satiric, tragicomic, după „minunile” unui popă, să apară, în târgul semiurban, o fecioară (Zâna) şi un „han”, iar minunile să pară… soluţii, adevăruri; politicienii vor perverti, cu grobianism, în registru grotesc generalizat, o aparentă puritate, o „vindecătoare” exacerbată de autorităţi. Nimic sfânt nu au primarul, popa, parlamentarul – toţi demni de satiră, într-o frescă cu accente şi tâlc, uşor histrionice.

De o tensiune epică uşor scăzută, Un pâlc de salcâmie cu un Mitriţă ce-l caută pe Bijboacă, iar visul readuce, mental, desigur, o doctoriţă, o iubire adolescentină, într-o înscenare ce se vrea ingenioasă, de fior şi atmosferă. De aici – zădărnicia închipuirii, în ciuda unui bogat imaginar. De melancolic şi expresiv avânt, bine controlat şi cu divagaţii mitologice. Fără a pierde vreo clipă controlul (epic), Gh. Filip îşi susţine povestirile printr-o inginerie a textului fără fisură. Printr-un intrus, convertit în raisonneur, în Nebunul. Cerebralul decade în… caragialesc. Pentru ca, într-un soi de sectarism, în Copiii naturii, un cuplu domestic (Marin şi Lelia) să fie atras într-un joc „adamic” de doi străini, Viorel şi Viorela, maculând şi înstrăinând oameni normali. Pseudo-angelic şi demonic, totodată. Mugur devine, involuntar, Oratorul (e titlu), ajungând a ţine şi un necrolog, undeva la un mort (cu falsă identitate). Eroul chiar ajunge a se lua în serios, dar e manipulat de Elefterie (farseur). Pentru ca în Hoţii, Tilică să fie obsedat (de teamă), dar şi de trecutul Steluţei, soaţa. Amestec uşor confuz, deliberat, de umor negru, farsă şi lirism convenţional. Parvenitismul e tratat moderat în Suflul nou, satiră a politicianismului provincial găunos: un lider e înlocuit de altul, cu o doză de arivism, în plus. Satiric şi realist. Numele Clăparu e sugestiv. Vizante se schimbă într-un incorigibil visător (visarea – iată un motiv larg răspândit, fecund, în epica lui Gh. Filip). În La pescuit boala lui e tratată liric, nevasta, Vastiţa, devenind, şi ea, „victimă”. Boala devine, deci, contagioasă, în ciuda doctorului ori a preotului. Dar actul pare gratuit, nu are motivaţii raţionale. Muza e rătăcitoare, în Inelul cu piatră verde, prilej de flash-back sentimental, cu romantice accente/accese. Pregătirea pentru revederea cu draga din şcoală devine dezamăgire şi oferă o concluzie: spiritul nu prea are legătură cu trupul.

Povestirea de titlu, cea mai consistentă, o bijuterie, A doua viaţă, e un fel de confesiune-

rechizitoriu, o retrospectivă a destinului, a cărui re-facere şi des-facere (deopotrivă) e posibilă

dacă te numeşti… Gh. Filip. Ipostaza eroului-narator e de medic (Leon) care va eşua, dar care se

va îmbogăţi cu o nouă experienţă, trăind aventuri, luate à rebours, dar şi momente de reflecţie

amară. Lapidară e Insula, o mostră a solitudinii, a căutării limanului visat. Dar şi refugiu,

salvare, de (dintr-o) mediocră existenţă. Iar Eroul ni-l aduce pe un ins care pare intrus, „nebun”,

imitându-l (oare?) pe Che Guevara. Lucrător la moară, visând a schimba lumea, optica,

mentalitatea. Fără forţă, însă, eşuând lamentabil. Ca şi în alte cazuri (epice).

Nu poate să-şi depăşească, de fel, condiţia, nici senatorul Coleaşă din Dreptul la replică,

reminiscenţă epică a marelui jurnalist Gh. Filip. Un corupt cere unui ziar să dezmintă reale

vinovăţii. Cu umor, dar cu medie tensiune epică. Numele însă pot fi reţinute: Paşcalete, Şuşlete,

Târlie, Sterlici. O veche plăcere filipiană, dar aptă a caracteriza, a portretiza indivizi.

Povestirea Coca e un caz de dedublare, de rătăcire, de aventură, în tonuri neorealist-

fantaste, cu trimiteri eliadeşti, căci Sofica se vrea Coca iar Ion Cocoru o lasă (pe soţia decedată)

pentru a o găsi pe Coca. De ce? Unde? Suspans, oarecum gratuit. Dacă mai mereu scriitorul se detaşează de personaje, în „Buchetul de trandafiri” încearcă, rememorând, o personalizare… sentimentală, prin o mea culpa faţă de Sorina. Nici Smouki (nume de câine, bagatelizat), partener al naratorului, nu excelează epic şi dramatic. Aduce însă o meditaţie şi o nevoie de confesiv, de sinceritate, de prietenie. Cu duioşiile aferente. Ironia revine când un profesor (în cârciumă) recomandă unui ocazional-amator epigramist (Tinel) să ştie (însă) şi când a domnit… Ştefan cel Mare (text cu titlu omonim). Ridicol şi cu aer de butadă marca Gh. Filip. Pentru ca un soi de farsă (neînţelegere programată) să ne întâmpine în Televiziunea spaniolă, în care Vasile şi Milica, crezând în vorba evazivă a fiicei, Crenguţa, vor fi luaţi în serios de primar şi vor deveni, fără voie dar acceptând, personaje şi locatari de lux într-o vilă, pentru a lustrui imaginea ţăranului român în faţa tv. spaniole. Finalul e caragialean, de trezire la realitate (nu mai au niciun haz eroii noştri!).

Dimpotrivă, în Ultimul vis, un om moare lent, dar visul ar putea fi coşmar. Discurs concentrat, auster, de excepţie, al prozatorului. Cartea se încheie cu Jertfit pentru patrie, unde un prof de Istorie, dimpreună cu Jeny, profa de Română, vrea să-i publice prima carte unui Dedan (mort ca soldat), cu nume identic cu al său. Dar moravurile (vechi şi noi) nu permit… Noroc că primarul a promis o statuie. Cu dialog rarissim, cu o scriitură solidă, cartea lui Gh. Filip e o revelaţie, ce impune un

autentic scriitor, pentru istoria literară contemporană.