Romanul PAPIO apare în anul 2024 la Editura Tracus Arte sub semnătura lui Marius Pădurean.Prin vocea naratorului, el însuși definindu-se „povestitorul unui trecut nesigur“, aflăm despre puștiul Papio, vecinul de bloc, al cărui tată, ajuns beat acasă, îl alerga seara prin tot apartamenul să-l snopească pentru că „iubea bătaia“, iar mama, „macaragistă la turnătorie, o luase pe ulei din cauză că, de sus de pe macara, vedea departe și într-o zi a văzut atât de departe, încât și-a văzut viața pe care trebuia să o fi avut“. Această vedere se lăsase cu vizite „prin tot felu’ de azile de nebuni“. De atunci nu a mai rostit nici un cuvânt. „Erau mulți din ăștia pe atunci, care nu vorbeau cu nimeni, numa cu ei, singuri.“ În acest timp sora Ionela „umbla cu tot felu’ de pierde-vară“. Naratorul mărturisește că pe Papio l-a remarcat pentru prima oară în vara anului 1989, „până atunci am impresia că am trăit o altă viață parcă mă născusem orb, și atunci, brusc, spre sfârșitu’ lu’ ’89 am primit în dar vederea.“ Cititorul este lămurit că „pe atunci orice loc de muncă era blestemat. Toți părinții ieșeau blestemați din felia aia de istorie. Era ca o cameră care pute rău și când ieși pe ușă duci mirosu’ cu tine. Îl duci acasă, iar putoarea se leagă de copiii tăi și de hainele lor, și de mintea lor, și apoi o duc cu ei mai departe. (…) Ieșeai din anii ăia ca de la secția de boli infecțioase fără să fi fost vindecat.“ Copiii acestor părinți, băieții de pe strada Gladiolelor, Bucă, Sică, Iță, Coco, Angel, Raul și naratorul îl percep pe Papio „înger trimis să le salveze copilăria“, fiind plin de idei, probabil datorită cărților ascunse acasă. În această lume „femeia asta ce-o numeam învățătoare țipa mult“, tatăl îl bate cam de un milion de ori sau îi învinețește urechile. În lumea populată „de două feluri de oameni – gunoaie și gunoieri“, simțul umorului era vital, „fără el ți se aprindeau plămânii“. Frica este un fapt de viață, însoțitoare permanentă, „unora le era teamă să nu le dispară umbra peste noapte“, „altora să nu le dispară reflexia din oglindă“. „Mulți copii pe atunci aveau probleme cu stomacu’. Era din cauză de frică. Asta era boala, frica. Ne era frică de multe lucruri pe atunci.“ Șansa acestei lumi de a fi salvată vor fi tocmai „cărțile interzise de partid, (…) căci „nu orice poveste e bună pentru toți oamenii“. Cioran și Borges așteaptă să fie întâlniți la Biblioteca Județeană, unde nu puteai însă lua cărți dacă nu aveai 14 ani sau nu era un părinte cu tine. „Papio a găsit (…) o intrare dosită (…) și am intrat pe ascuns.“ Este prima generație de copii crescuți fără tați din istorie. „Ăștia nu erau tați. Erau acolo să bea și să bată. (…) Erau puțini pe atunci care vorbeau așa frumos cu copiii de vârsta mea.“ (7-8 ani) „Toți tinerii ăia comuniști și-au găsit sfârșitul într-un iad fără fund.“ Iar adulților „li se tot ridica păru’ în cap pe atunci, nu știu ce era cu ei. Să fi fost o boală?“ Bătut cu cureaua și înjurat, copilul de 9-10 ani este pus apoi în genunchi în fața celor doi adulți mincinoși. Povestea cu bancnota ridicată de pe jos în timp ce stătea la coadă, căzută din buzunarul unui bețiv, pentru a nu mai primi încă o bătaie și a pune capăt umilinței de a sta în genunchi tocmai în fața mincinoșilor, este schimbată cu „adevărul“ dorit de tată. Copilul decide să mintă repetând minciuna turnată de cei doi adulți mamei sale, cum că ar fi furat banii din cutia din magazinul lor. „Atunci, în seara aia, am învățat că lucrul care îi sperie cel mai mult pe oamenii mari este adevărul. Ei nu au monștri sub pat, dar au adevărul.“ Povestea copilului aflat între 5 și 13 ani este o înlănțuire de secvențe fruste, de aceea, proaspete și cu atât mai valoroase. „Nu prea există diferență între a ține în mână o fotografie și a citi această poveste.“ Imaginea e autentică. Cartea este o gură din aerul curată al adevărului. Candoarea copilului însoțește fiecare pagină. „Când ești copil vezi (…) falsul mult mai repede. Nu trebe să te învețe nimeni.“ Papio, hiperdimensionat, devine proiecția propriului eu aflat într-o luptă disproporționată cu frica căreia copilul nu știe să îi ridice bariere mentale, devenind cel mai vulnerabil membru al societății care și-a multilateral dezvoltat inocularea fricii asupra propriilor cetățeni. Chiar și așa, ca însuși Nică, ca Holden, ar dori să țină pe loc copilăria „am zărit autocaru’ acolo, așteptând să ne curme (…) copilăria, voiam să existe un buton pe care să apăs ca să-i amân plecarea. Dar nu aveam așa puteri asupra poveștii. Doar povestea poate avea puterea asupra mea.“

https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/pdf/revista_LUCEAFARUL_DE_DIMINEATA_nr_6_2025.pdf