Este vulnerabilitatea expunerii mereu însoțită de expunerea vulnera bilității? Fără a arcui aspru sprânceana teoretică, privesc debutul poetic ca pe un test de elasticitate: dacă poeta binevoiește să-și dezvăluie fisurile, este invitată să producă literatură prin integrarea acestora. New Era Eva (București, Tracus Arte, 2024), debutul Danielei Bejinariu, câștigă pariul vulnera bilității – scrie frontal despre căutare, pierdere și interstițiile ființării –, însă rămâne întrucâtva datoare în ceea ce privește mânuirea textului: metafora scoate fum, sintaxa respiră inegal, iar enumerările difuze se adună ca aburul pe ochelari. Cartea se deschide abrupt, cu o formulă aproape protestatară – „normal că nu spun“ –, marcând din primul vers refuzul liniarității confesive. Poemul își clădește apoi desenul din goluri și suspendări, ceea ce face ca sensul să circule prin „transa nimicului“ și să îi transfere cititorului o funcție activă: devenim coautori prin completarea spațiilor albe. Strategia funcționează de minune în poeme concentrate precum „spirited away“; în textul ceva mai amplu „fibra cea mai simplă“, în ciuda introducerii curajoase („cum ești povestit e ce văd peștii când te apropii“), ea deschide căi spre fundături semantice. De remarcat că fragmentarismul nu este, însă, capăt de drum postmodern, ci mijloc de (re)aprop(r)iere a sacrului. Bunăoară, versurile „ce era de la început, ce-am auzit/ ce-am văzut cu ochii noștri“ împrumută retorica epistolei ioanice, sugerând un dialog vertical, chiar dacă fracturat, cu textualitatea biblică. Mai ca la crâșma de la facultate spus, Bejinariu își folosește fragmentele de text ca pe niște scări rulante: din fiecare secțiune se ridică sau coboară un etaj de sens, iar cititorul – fie el teolog de ocazie sau degustător de metafore craft – este escortat, cu un zâmbet conspirativ, de la prozaic la hieratic și viceversa. În loc să conchidă predica, poeta ne face cu ochiul complice și ne lasă să completăm liturghia pe colțul biletului de filobuz. Astfel, sacrul rămâne deschis interpretării, iar fragmentarismul devine un abonament de călătorie și nu destinația. Bejinariu orchestrează pendulări între gravitate și ironie, între invocație și cotidian, între fragil și forțos. În poemul „mlădiță cu zale“, expresia vetero-testamentară „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat“ este juxtapusă cu imagini urbane banale: casa scărilor, blocuri, alibiuri sociale. Scena e recognoscibilă, iar limbajul, hieratic. Aceeași tensiune apare în „o mamă care te iubește“, unde mărturisirea „nu știu, Doamnă Preacurată, cum se face că/ iubesc ceea ce urăsc“ traduce complexul identității scindate: eros-agápe, iubire-ură, samurai-martir. Pendularea dintre sacru și profan este orchestrată străveziu prin ceea ce Eliade numea hierofanie: moment în care sacrul irumpe în cotidian, producând o ruptură de nivel. Cu toate acestea, când procedeul se repetă la două-trei pagini, surpriza se tocește, iar miracolul devine truc de atelier, deși există și versuri în care combustia se simte nemijlocit – „sunt atât cât pot fi/ din tot ce nu pot înțelege“ – și care justifică demersul. Cel mai reușit nucleu tematic e tensiunea dintre fragilitate și forță. Imagini ca „mlădiță cu zale“ ori „omul și când cade din copac se odihnește“ livrează luciditate tăioasă. În schimb, pasaje căzute în enumerări fără contrapunct sau în metafore de seră („fier în văpaie, sânge de neon, pleoape-arcade“) diminuează forța observației. Spațiul dintre intensitate și emfază se cere supravegheat, altfel poemul își pierde claritatea și cade în penumbră retorică. Găsesc că intuițiile poetei sunt valide, dar lipsesc pragurile ritmice: poemele cascadează și cititorul obosește. Unele texte se potențează reciproc, unele produc fracturi greu de justificat, altele se canibalizează. Dincolo de analiza mea de șervețel, trebuie notat că, într-un peisaj literar dominat de minimalism confesiv și activism declarativ, Bejinariu readuce ambiția metafizică. Riscul e vizibil: limbajul hieratic poate părea prețios pentru cititorul obișnuit cu sarcasmul urban. Chiar și prin opțiunea de a deschide volumul cu un motto din Daniel Turcea, merit distinct primește încercarea de a contrazice moda, deși muchiile cărții agață. New Era Eva este o carte promițătoare, nu revelatorie; un seismograf al fragilităților contemporane, nu chiar un cutremur estetic. Cititorul atent va găsi destule motive pentru a-i urmări parcursul și a descoperi că, în momente de grație, o stângăcie onestă valorează mai mult decât o virtuozitate de împrumut.

Luceafărul de dimineață nr.7/ 2025