Descriere

Cătălina Buzoianu (n. 1938, Brăila) a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1969 și face parte dintre cei mai importanți regizori de teatru din România. Are peste o sută de piese montate în țară și în străinătate, activitatea sa artistică fiind recompensată cu numeroase premii românești și internaționale. A realizat numeroase adaptări pentru teatru după romane ale unor autori consacrați. Una din cele mai cunoscute reușite în acest sens fiind premiera de la Teatrul Lucia SturdzaBulandra cu Dimineață pierdută (1986).În paralel cu activitatea regizorală, din 1975 a fost profesoară la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, timp de peste 30 de ani. A fost decan al Facultăţii de Teatru (UNATC) după 1990. A publicat volumele Novele teatrale (1987), Vaporul interior (2001) și Mnemosina, bunica lui Orfeu (2005).

            Dimineață pierdută nu este doar „saga” unei familii – Dimineață pierdută este balada fluviului Timp care înaintează, înșelător, „în folosul nostru”. Evenimentele mozaicate într-un amețitor „puzzle” se succed în conexiuni bizare, mărite, micșorate, deformate de unghiul memoriei celor care monologhează sau dialoghează despre Istorie și Timp.

Principalele participante la acest „sfârșit de partidă” sunt Vica și Ivona, reprezentante ale celor două medii sociale erodate de Timp și Revoluție.

Vica, bătrâna mahalagioaică bucureșteană, fostă croitoreasă cu ziua, este un Ulysse al străzii. Descinsă din paginile celor doi Caragiale, Mitică și Crai de Curtea-Veche, Vica pleacă, dis-de-dimineață, din bojdeuca ei anacronică, fostă prăvălioară, unde bărbatul, aproape mut, bătrân și imobilizat la pat, devorează flămând Prezentul prin ecranul televizorului, ca pe un roman de ficțiune. Vica refuză dialogul realității sofisticată în filme. Drogul Vicăi este delirul verbal prin care evocă Trecutul.

Cătălina Buzoianu

„Personaj-arhetipal în roman, Vica devine în spectacol mai mult un pretext pentru prezentarea lumii opuse ei. Fantomele devin mai pregnante decât aceea care le dă viață. Chiar dacă se păstrează limbajul dezarticulat și dezacordurile Vicăi, chiar dacă se păstrează curiozitatea ei bolnăvicioasă, spiritul ei caustic, Vica rămâne un punct de pornire pentru reînvierea umbrelor care o obsedează (…).”

Nicoleta Gherghel