Descriere

Poezia lui Dumitru Găleșanu este de largă respiraṭie fiind încadrată în mod excepțional într-o structură generală poematică. Autorul consideră poemul ca fiind genul cel mai potrivit pentru a exprima considerații cu caracter universal, dar îndeosebi pentru a crea “poezie cosmică”. Se poate spune foarte bine că prin intermediul acestui criteriu compozițional el ne oferă o poezie fluidă și plină de gândire care se configurează ca o voce continuă poetizantă ce vine direct din inimă și din suflet, făcând astfel ca poezia să fie limpede și clară, cititorul fiind cu totul atras de ea. (…)Este vorba deci despre o poezie filosofică, pe de-o parte cosmică, pe de altă parte bogată în gândire și substanță, exprimată printr-un limbaj bine dozat și original, cu imagini bine construite și metafore adecvate ce exprimă în mod amplu și sugestiv gândul Poetului, reflectările și existența lui în lume. Carmine Nicola CHIODO (Prefață)

*

M-a frapat îndeosebi cutezanţa unei raportări la „modele” – în fapt, doar puncte de referinţe subzistente în humusul cultural al autorului – ce-au traversat şi marcat arta poetică de-a lungul milenarei ei istorii. O propulsiune – mi-am zis nepregătit – spre o insolitare a orizontului de aşteptare în răspăr cu cele în uz, ale cărei mize sunt situate mai curând sub semnul antipoeticului, rectè al destituirii, de pe poziţii dominante, a actantului în ipostaza sa de instanţă dotată cu niscaiva mize „demiurgice”. La capătul lecturii acestui nou volum, nu mai puţin insolit şi provocator prin titlul său – Tratat pentru nemurire, recent ieşit de sub teascurile editurii Tractus Arte, în ediţie bilingvă, româno-italiană – impresia de subînscriere printr-un act asumat în acea Tradiţie, cu repere în poetica sapienţială orientală, elenistic-latină şi, mai apoi, romantic poematică s-a potenţat până la punctul în care referentul forte s-a cristalizat într-o remodelizare de factură lucreziană. În această perspectivă, Tratatul, atâta cât supravieţuieşte din intenţionalitatea auctorială, vizează o „Nemurire” în percepţia genialului antic latin, în care sunt supuse unei reflecţii cu vădit substrat filosofic lucrurile – ca rerum – în tentativa unei analitici poetice a Naturii lor surprinse în tumultul devenirii sub semnul unei ratio supraveghetoare. George POPESCU (Postfață)