O parte dintre poemele lui Traian T. Coşovei, precum cele din Ninsoarea electrică, aveau magnetismul psihedelic al poemelor lui Vancu, ca şi o parte din cele ale lui Mircea Cărtărescu, de la care moşteneşte uneori o visceralitate acidă, fără nevroza sa barocă. În poezia lui Radu Vancu se bea paharul până la fund, cu drojdie cu tot, cu o sete devastatoare. În mod cert,etilograffitiurile sunt scrise cu unghiile de la mâna stângă direct în venă, fără înlocuitori, marfă de cea mai bună calitate, care nu înşală când trebuie să ucidă. Ai sentimentul – citind poezia lui Radu Vancu – că el poate merge oricât de departe şi că, spre deosebire de ludicul etilic al poeziei lui Ion Mureşan, ceva în această poezie îţi deschide porţile unei bolgii; că poetul, asemeni unui şaman, a pătruns pe poarta Infernului, fără a mai găsi calea de întoarcere; şi că acest Infern este magnific,că se lasă contemplat la nesfârşit, cu aceeaşi aviditate cu care îi trăieşti stările, şi el seamănă perfect cu propria ta viaţă şi cu oraşul în care trăieşti.

Angelo Mitchievici (2009)