Descriere

Nu sîntem vii decît în fracțiuni, în doze minuscule, în intervale de timp corpusculare, în cuante. În „frumosul granular”. Uneori acesta poate fi o percepție senzorială; alteori, o secțiune întîmplătoare printr-un mesaj din mass-media; alteori, coliziunea – violentă sau senzuală, sau violent-senzuală, sau senzual-violentă – cu un concept-iceberg purtat de curenții „gândirii contemporane”; alteori, o amintire, aparent neutră, ciudat decupată; alteori, evidența electrizantă a conflictului dintre interesele sociale, dintre formele agregate, corporate și cele pur individuale de existență, sau dintre pasiunile propriului suflet; alteori, o senzație de déja-vu sau o altă formă seculară de a semnaliza pragul (mereu, numai pragul) al revelației. Însă, întotdeauna, fracțiuni. Fracțiunii de fulgurații. Ca să cităm exact: „biți subiți”. Conștiința de sine semănînd cu un program ce localizează cu infinitezimală precizie momentele și locurile pulsatile, de intensitate, de „realism neurotic”, fără a reuși să găsească, însă, regula sau regularitatea cu care se produc aceste fenomene, mai volatile decît perseidele.

Tiparul, să fim bine înțeleși, nu este ratat din lipsa empatiei sau a puterii de înțelegere. Dimpotrivă, tocmai exacerbarea acestora generează o imagine de ansamblu atît de complexă și dispersată, încît nici nu mai poate fi rezonabil numită „imagine de ansamblu”. Ci datorită onestității. Onestitatea fundamentală este aceea care o împiedică pe poetă să aranjeze lucrurile, să le ajusteze abil, creînd iluzia că sînt traversate subtil de vibrații și fluxuri cosm(et)ice, că totul se leagă de tot, de Marele Tot, în plenitudine și beatitudine. Onestitatea (în primul rînd, cu sine) este valoarea cardinală a acestor poeme. Iată de ce depresia însăși – în incongruența ei reavănă, macră – devine mai suportabilă, mai puțin deprimantă, decât orice auto-îmbălsămare în „miere”…

Și totuși, aceasta nu o face pe Simona Năstac să renunțe la căutarea conjuncțiilor dintre probele de viață pe care le prelevează, sugerîndu-ne că umanitatea noastră poate fi recuperată și în îmbinările providențiale dintr-un ocean de piese de puzzle.

Caius Dobrescu

***

Simona Nastac a studiat Istoria și Teoria Artei la București și are un Master în Creative Curating Contemporary Art la Goldsmiths University, Londra. A curatoriat expoziții și evenimente la Londra, Seul, Praga, Sankt Petersburg, Shanghai, Cluj și București și a publicat numeroase articole critice în presa de specialitate românească și internațională. Între iunie 2006 – decembrie 2013 a coordonat programele de arte vizuale, rezidență, literatură, arhitectură și design la ICR Londra. În 2016 și 2017 a curatoriat două spectacole de poezie experimentală pentru Festivalul Internațional de Poezie din București, prezentând în premieră în România nume de anvergură ale scenei internaționale de gen. Este interesată de practici estetice și poetice critice, hibride, colaborative și transgresive. www.simonanastac.com