Descriere

Niciodată România n-a avut atâția poeți-doctori. Tradiția, autorizată și aureolată de însuși Eminescu, le recomanda poeților să profeseze dispreț față de asemenea vanitate academică. Deși au mai fost și înainte cazuri de ,,scriitori-doctori”, ele pot intra toate în capitolul de excepții. Acum însă regula s-a întors. Absorbiți de universități, poeții (și prozatorii, firește) n-au avut încotro și, după ’90, au trebuit să-și ia patalama de savanți. Celor mai mulți nu le-a stricat ( la creativitate) și niciunuia nu i-a dăunat, în genere vorbind. Convertirea scriitorilor în doctori e unul din micile fenomene culturale de azi cu oarece semnificație. Cum elanul ( și sistemul mai întâi, se-nțelege) i-a cuprins îndeosebi pe optzeciști, recenta lor acreditare în erudiție le-a sporit complexul de superioritate culturală atât față de seriile anterioare, cât și față de cele următoare ( ce-i drept, în acest punct nici n-a fost greu, căci urmașii profesează anume și ostentativ condiția de illetres, ca să probeze întoarcerea lor, închisă în bibliotecă). Rezultatul acestei campanii naționale de convertit scriitorii în doctori n-a fost doar un spor bibliografic ( destul de consistent și el). Cercetările lor au o nonșalanță în plus și vin din unghiuri de atac destul de surprinzătoare. Așa că avântul academic al scriitorilor e de salutat în totul. 

Al. Cistelecan