Descriere

După ce şi-a amânat destul de mult debutul editorial, Cristina Stancu pare a-şi fi descoperit în sfârşit propriile teritorii poetice (dar şi existenţiale), nişte teritorii crepusculare, câteodată apocaliptice, populate de o umanitate bântuită de anxietăţi, nelinişti thanatice, stări de Spaltung, crize ale limbajului şi comunicării, scene de supliciu şi autosupliciu. Scrie o poezie introspectivă, care nu ezită adesea să aducă la suprafaţă vegetaţii sufleteşti pline de stranietate, o poezie crudă uneori ca o operaţie fără anestezie şi o scrie convingător, evitând gesticulaţia zgomotoasă şi patetismul. În versurile ei nu se urlă niciodată, dar se scrâşneşte tot timpul din dinţi.
Octavian Soviany