Descriere

Miruna Runcan este scriitor și critic de teatru, profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune a
Universității Babeș-Bolyai. Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru și al Federației Internaționale a Cercetătorilor Teatrali.
A publicat în volum, ca autor unic (selectiv): Introducere în Etica şi legislaţia presei (Grupul editorial
All, 1997), A patra putere. Legislaţie şi etică pentru jurnalişti (Editura Dacia, Cluj, 2001), Modelul
Teatral Românesc (Unitext, București, 2001), Teatralizarea şi Reteatralizarea în România. 1920-1960 (Eikon, Cluj, 2003), Pentru o semiotică a spectacolului teatral (Editura Dacia, Cluj, 2005), Fotoliul scepticului spectator (Unitext, București, 2007), Habarnam în orașul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija (Limes, Cluj, 2010), Bunjee-Jumping (Limes, Cluj, 2010), Actori care ard fără rest (Cheiron/Fundația Camil Petrescu, 2011), Signore misterioso. O anatomie a spectatorului (Unitext, 2011), Critica de teatru: Încotro? (Presa Universitara Clujeana, 2015), Odeon 70 (OscarPrint, București, 2016), Club 70. Retro (Cartea Românească, 2017), Teatru în diorame. Discursul criticii de teatru în comunism, vol. I-III (Editura Tracus Arte, 2019-2021).

Ideea acestei cărți s-a născut cumva firesc, la sugestia unor prieteni, în vreme ce lucram la
corecturile și redactarea finală ale celui de-al treilea volum din Teatru în diorame. Discursul
criticii teatrale în comunism. În formule diferite, ei remarcaseră faptul că, în cazul fiecărei etape
investigate în proiectul trilogiei, ultimul capitol se apleca asupra felului în care cronicile de
întâmpinare și sintezele tematice restituie peste decenii nu doar informații asupra felului în care
arăta spectacolul, ori asupra intențiilor de semnificație ale realizatorilor lui, ci și asupra
atmosferei, modului în care spectacolul a fost receptat și asupra manierei în care el se înscria pe
harta națională și internațională a mișcării teatrale din epocă. Unora, aceste capitole le-au stârnit
atât de tare interesul încât m-au îndemnat, nu o dată, să pornesc o cercetare de sine stătătoare,
menită să recupereze, pe cât se poate, câteva „spectacole din cuvinte”, care s-ar putea astfel
întoarce către cititorii de azi, fie ei oameni de teatru, universitari, studenți sau simpli iubitori de
teatru din toate generațiile. Studiile reunite în acest volum se doresc mai mult decât
microantologii ale unor cronici dramatice de întâmpinare: fără pretenții de exhaustivitate, ele își
propun să recompună nu doar spectacolele ca atare, ci și climatul în care ele au apărut,
repoziționându-le, atunci când e cazul, în raport cu canonul esteticii teatrale coagulate până la
1989, ori semnalând mugurii unor noi direcții.