Aș spune dintru început că titlul cărții acesteia reflectă cum nu se poate mai bine conținutul, fiecare poem în parte fiind într-adevăr o nouă metonimie a morții. Dar pentru a nu crea din aceste metonimii o monotonie sumbră, poeta își structurează volumul în trei părți distincte, fiecare dintre acestea caracterizându-se printr-o altă manieră de a privi moartea în ochi.

 Astfel, în cea dintâi secțiune, intitulată Pe vremea când…, poeta alege să înfrunte privirea sticloasă a morții cu o atitudine superioară, de dispreț, arătându-i că nu se lasă copleșită de puterea iluzorie a acesteia. Iar această abordare curajoasă se face simțită încă de la primul poem, cel ce joacă rolul de motto al primei părți: „Pe vremea când nu existau cimitire/ moartea era un prunc umed/ care-și sugea în leagăn un deget/ cu gingiile nefasonate./ Pe atunci timpului nu-i crescuseră/ încă nici dinții de lapte,/ iar pliurile taciturne ale spaimelor/ erau pur decorative.// Ce distracție!/ Ce mișto!/ Cât plictis…”. Se observă de bună seamă ironia, chiar deghizată într-o falsă duioșie nutrită pentru cea care pune capăt vieții. Ironie exprimată fără rezerve în poemul Superstiție: „Mașina/ cu numărul de înmatriculare/ 13 RAI/ (parcată în fața firmei de pompe funebre/ „Horvath Extrem”)/ te lecuiește – / pe loc/ și definitiv – /de orice superstiție”. A nu se înțelege însă că poeta face cumva abuz de ironie. Dimpotrivă, dozează foarte bine metodele prin care își exprimă disprețul față de moarte, apelând inclusiv la tehnica demascării publice a acesteie, arătând de unde vine de fapt acea iluzorie putere invocată și mai sus: „Mi se face câteodată a-t-â-t de milă încât le-aș aduna/ pe toate/ într-o apă joasă, caldă,/ ca să ne spălăm pe spate unii pe alții/ în locul în care nu putem ajunge de unii singuri cu mâinile./ Acolo unde s-a adunat rapănul gros al dependenței/ noastre absolute/ de viață”.

https://cronicilerai.blogspot.com/2021/10/privind-moartea-in-ochi-cu-invierea.html