fără drumuri de mare viteză, am ratat destinul epic
cu personaje mai mult la volan, dornice de adrenalină;
n-avem încă un Dean Moriarty, n-avem încă Fury Road,
nici acum femeile captive în familiile lor (tr)adiționale
n-au șoselele alea in the middle of nowhere pentru a trăi nebunia renunțării
cu care începe orice libertate
ca-n Thelma și Louise,
singurele care m-au făcut să cred pe bune
în modelul feminin de prietenie
înainte de Ferrante.
n-am trăit marile călătorii, marile invazii.
deși a avut mereu pod, de la Apolodor la ăsta zis al Prieteniei,
Dunărea trecută înot în curse clandestine pe viață și pe moarte
a fost epicul nostru cenzurat, de rezistență și salvare.
acum se stă în coloană pe Valea Prahovei
cu înaintări lente spre munte.
o parte însemnată din viața urbană a ajuns să se piardă în așteptarea soluției
din marile (pr)omisiuni electorale.
din elicopter se vede amploarea reală a procesiunii de resemnați
care n-o să apuce prea curând calea dreaptă, unionistă, prin toate provinciile istorice,
în cel mai bun caz, doar rute ocolitoare de tip forestier, gândite pentru ei
în calitate de pasionați offroad
în scene utopice cu mașini abandonate de șoferi
care trec subit la trekking
cu mare dorință de natură și sport
iluminați de urgența ecologică a Terrei.
din marea procesiune de resemnați
care visează muntele venind la Mahomed,
aștept să văd o masină ieșind dezinvolt din rând,
s-avem și noi o Thelma și-o Louise.

***

Nu demult, în 2019 (dar de-atunci a trecut o eră), Teodora Coman spunea că o adevărată schimbare a realității „nu poate avea loc decât cu dispariția omului din peisaj”. Cu acel vizionarism discret, dar răspicat, care a consacrat-o, Teodora Coman a trecut dintr-un biografism al conștiinței (Cârtița de mansardă, 2012), printr-o destructurare (civică) a eului, definit într-un mediu și o generație (foloase necuvenite, 2017), spre o maturitate a refuzului etic, o privire în ochi a puterii politice (soft guerrilla, 2019). În Lucy, noul său volum, vizionara de până acum vede deopotrivă în pre-umanitatea noastră de acum trei milioane de ani, când a fost descoperită „bipeda Lucy”, și în post-umanitatea pe care o prevestise nu demult. O post-umanitate nostalgic-digitală, păstrând încă reflexe pre-apocaliptice precum patriotismul, limbajul articulat, scrisul liniar, emoția, prietenia, libertatea, adevărul, conștiința… Ea scrie însă tot acum și aici, privindu-ne direct în ochi, iar lucrurile esențiale pentru noua Lucy devin brusc esențiale și pentru noi. E unul dintre multele lucruri uimitoare pe care le face poezia Teodorei Coman și pentru care îi sunt, mereu, recunoscătoare. Simona Sora

Lucy e arheologie: povestea acestui șantier poetic începe acum mai bine de trei milioane de ani, odată cu descoperirea australopitecului femelă din Etiopia, arhetip al speciei, traversează pliurile timpului, trece prin prezentul unde compasiunea e arătată printr-un SMS taxabil, într-o țară a dezechilibrului patologic dintre emoțional și gestual, dintre conținut și titlu, apoi forează într-un viitor cu anotimpuri incerte, excedate și peisaje năpădite de șantiere de construcții. Lucy e arheologie. Bogdan-Alexandru Stănescu

Teodora Coman a publicat trei volume de poezie: Cârtița de mansardă (2012), foloase necuvenite (2017) și soft guerrilla (2019), toate la Casa de Editură Max Blecher.