Din anii tulburi ai copilăriei se desprinde atmosfera casnică patronată de figura sublimată, maternală, a unui tată care a avut, pe lângă alte calități, rolul crucial de a substitui, prin blândețe, atașament și înțelegere, figura mamei absente, înlocuite, mai mult, de un spectru format din nuanțe cenușii-cețoase: “sunt liberă și mă iert/ pentru brațul gras al mamei care mi-a acoperit fața/ m-a strâns de craniu/ și care trebuie tratat ca atare”. De asemenea, tabloul derizoriu al neîmplinirilor manifestate în cupluri-simulacre, cupluri-marionete, este susținut și de elementele unui autoportret desprins dintr-un suprarealism grotesc, o îmbinare dintre Urmuz și Daniil Harms: “sunt o femelă-cuc/ kukushka ar cânta țoi/ deschid gura galbenă/ și înghit viermii-iubiți/ fără să rumeg/ căci nu am intestine/ ci doar o cale anală/ pe unde ies rămășițe/ de săruturi și de pene/ e greu să scrii un poem/ și să nu te gândești/ instant la dragoste/ sau la mama”. (Savu Popa, citestema.ro)