M-am întrebat, răsfoind primele pagini şi anticipând plăcerea descoperirii: cine este „Prinţul” şi cine este „Prietenul”? Cine e mai important, a cărui misiune ar fi mai nobilă? Răspunsul pare să fie, la fel ca adevărul teatrului la care aţi ajuns, „în călătoria de la unul la altul”. Sau, dacă este adevărat că nu suntem niciodată unul singur, ci mai mulţi, în fiecare dintre noi, cele două ipostaze coexistă. Suntem, pe rând, „prinţ” şi „prieten”, actant principal şi martor secund. Deşi nu acordăm o egală importanţă acestei duble vocaţii, care ar trebui să ne fie constitutivă. Mai ales în artă, sunt numeroşi cei care vor să joace exclusiv rolul prinţului, la care-i atrage destinul exemplar, „puritatea”, „tinereţea”, aureola tragică în lumina reflectoarelor. Mai puţini sunt cei capabili să asume rolul prietenului şi să-l joace convingător. Calităţile prinţului – puterea (politică), decizia, acţiunea – sunt exterioare, ţin de destinul istoric, de misiunea obiectivă atribuită de ceilalţi. Vin laolaltă cu coroana. În timp ce calităţile prietenului – acompaniamentul, fidelitatea, empatia, ascultarea – sunt mai degrabă lăuntrice, ţin de amprenta personală. Altfel spus, ne putem naşte prinţi, dar devenim prieteni. O altă replică faimoasă la care vă place să reveniţi e tocmai aceasta, a Ofeliei: „Știm ce suntem, dar nu ştim ce putem deveni”. Regalitatea de drept a prinţului îşi caută reciprocitatea în nobleţea ca har a prietenului. Ce ar fi Hamlet fără Horatio? „A fi sau a nu fi” rămâne una dintre cele mai cunoscute replici din istoria teatrului; asimilată imaginarului colectiv, devine arhicunoscută, deşi puţin înţeleasă, uzitată până la demonetizare. Dar, citindu-vă impresiile, îmi dau seama că gândul lui Hamlet ar trebui continuat: ce ne face să fim şi, mai ales, să durăm? Cred că dilema prinţului Danemarcei i se potriveşte şi prinţului-Teatru. Fiindcă suntem doar în relaţie cu celălalt şi durăm atâta vreme cât un prieten îşi aminteşte de noi, ne înregistrează prezenţa, cum spune Sfântul Pavel, „pe tablele de carne ale inimii”. În acelaşi fel, Teatrul nu poate dura fără dialogul dintre cele două memorii ale sale: culturală, obiectivă şi personală, afectivă. Andreea Nanu

Citiți integral aici: https://revista22.ro/cultura/cine-va-marturisi-pentru-martor-povestirile-lui-horatio-de-george-banu