Pretextul volumului, căci există unul, (de)enunțat chiar în primul poem, este descoperirea unui schelet preistoric pe șantierul în care se muncea de zor la ridicarea unui mall. Prezentând interes arheologic, descoperirea oprește lucrările. Imaginea devine metafora emblematică a volumului, dar invită și la o lectură în cheie ironică: iată că trecutul ne mai trage din când în când cu ochiul, ne trimite semne, ne oprește, ne produce chiar și pagube materiale iar pentru cine mai are un dram de luciditate și umanitate și nu a trecut pe pilot automat, e o invitație deschisă de a medita la sensul ori contrasensul pe care rulează umanitatea: instinctul anticivilizaţie se trezeşte / cu fiecare şantier început prea târziu: utilajele vor domina / peisajul de toamnă-iarnă. / termenul de finalizare se va prelungi, / vom devia de la sensul principal cu care ne-am obişnuit. (…) / ultima descoperire arheologică / a blocat construcția unui mall. // scheletelor din culturi mici / li se dau numere de inventar / nu nume celebre. (p.7) De la eco-poezie și poezie socială, puternic ancorată în real, la o poezie mai intimistă, ce explorează condiția feminității în lumea actuală, Teodora Coman se mișcă firesc, cu o perfectă stăpânire a mijloacelor poetice, menținând la cote constante acel substrat de revoltă și chiar autoflagelare, căci poeta nu se menajează nici pe sine, ce pulsează în întreaga ei poezie. Refuzând să fie „obiectuală”, poeta mută arheologia în interior și, temerară, purcede la a o dezgropa  pe Lucy. Poemul central, cel mai amplu, intitulat, cum altfel, Lucy, e un manifest umanist, deși pornit de pe versantul feminist. Teodora demistifică o pletoră de tabuuri și stereotipuri, într-un poem de mare forță expresivă:  conform dovezilor de până acum, Lucy a căzut /  dintr-un copac /  nu din paradisul abil pregătit / ca ea să cadă în păcat; / Lucy nu e Eva/  cu vaginul confiscat de tradiţie, politică, religie, stat,/  psihologie, artă; urma bipedă păstrată în solul vulcanic / arată că era şi o bună cățărătoare/  pentru a ajunge mai uşor la hrană. / Lucy, / eşti mai pură decât Fecioara Maria fiindcă ai / mai multă vechime, / n-ai cunoscut moda de la o epocă la alta, n-ai fost / deformată de tiparele de reprezentare, / nu mi te imaginez monolitică şi contemplativă / cu un prunc ţinut în poală sau în braţe, ca o anomalie / a gravitaţiei,  renascentistă, cu contururile pierdute în clarobscur, / rubensiană şi narcisică în hainele tale din piele / de animale făcute pentru supravieţuire, alungită manierist, / fracturată în experimente, / facturată ca fetiş de ocrotire a rasei umane. / povestea ta e înscrisă în ADN-ul oaselor supravieţuitoare / şi nu vei deveni o colecţie de moaşte plimbate / cu falsa promisiune a miracolului / în schimbul unei atingeri imunde./ adevărul e microscopic şi se află în ce a mai rămas din / tine: / restul e doar tradiţie contrafăcută, / restul e doar literatură. (pp. 57-58) Cristina Timar

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 29-30]

Citiți cronica completă aici: https://revistavatra.org/2021/12/29/cristina-timar-dor-de-lucy