Roman despre pierderi și acumulări, scindări și recompuneri, „Cine te uită” este și un discurs al îndrăgostirii de literatură. Imprimată în structura somatică, lectura este pentru Eliza Iancu o permanentă stare de primire-cedare, un act aproape erotic, în stare să mute centrii personali. Dar și un omagiu adus povestitorilor, meniți să păstreze vie amintirea și să depună mărturie despre marile dezastre ale omenirii. Numai dispariția celui din urmă povestitor impune uitarea.

Am putea spune că, aidoma cititului, și scrisul are o valoare terapeutică la Maia Levantini, ca mijloc de epuizare a nostalgiilor, dar trebuie sublibiat că aceasta are întotdeauna conștiința literarului; știe că face literatură și o face bine. Nume precum Borges, Bruno Schultz sau Saramago, preocupați, precum autoarea, de experiențele individualității ca multiplicitate sau de realitatea imaginației, nu sunt simple ocurențe folosite pentru sonoritatea sau biografiile lor, autoarea glosează despre frazarea și viziunea lor, îi laudă și îi muștruluiește într-un stil propriu, impregnat de o fină ironie, pe care, pe alocuri nu se sfiește să o teoretizeze: „Ironia subțire e divină, ironia groasă este plăcută ca un gândac mort în frig”. Constat, în plus, la această autoare propensiunea pentru relativizare, dar și pentru desfiderea clișeelor și a truismelor, simțul și taxarea ridicolului, de unde și autoironia și redresarea imediată. IULIANA MIU

Citiți cronica în întregime aici:

https://pastilaliterara.ro/cine-te-uita/