Viața și moartea, la fel ca trupul pentru care cele două funcționează pe post și de limite, și de trasee, emană aici o disperată dorință de dispariție. De aceea, intervențiile vocilor feminine din prima jumătate a volumului sînt, la final, fracturate și abandonate în cădere: „în camera asta am grijă de un corp pe cale de dispariție. îl văd/ de departe. schimbat. frumos. îmbătrînit. Necunoscut“. Personajele își împrumută discursurile, într‑un exercițiu al alterității, și evacuează orice scop din această interacțiune imaginată. Haoticul, deriva nu neagă prezențelor identitatea și nici nu o încheagă, ci le afirmă apropierea și afinitățile. Aducerea aceasta împreună se petrece (și) într-o bucătărie, în care bărbați și femei mărunțesc ceapă și prăjesc cartofi pentru ca, mai încolo, pahare cu apă să crape pe masă, parcă suprasolicitate de impulsuri sonore aiuritoare. Altundeva: „din autobuzul roșu a coborît o femeie. tricoul ei era roșu./ […] mă gîndesc că nu a citit castelul“. În scenariul de față, ea ar putea fi o Frieda pentru un straniu și lipsit de trecut K, indiciu ce poate fi cules și dintr-un alt poem, în care apare un alt tricou roșu, ce acoperă sînii unei femei de 100 de ani. Și iată cum anul 1922 (în preajma căruia a fost scris Castelul) pare uneori atît de-aproape… La fel de neîntîmplătoare e referirea la Céline („femeia de lîngă mine citește călătorie la marginea nopții“) – singurul resort valabil rămîne cel al resemnării, aceea venită din luciditate, oricît s-ar devia în marginea ei.

Citiți cronica în întregime aici:

În coșul pieptului