Căutarea și aflarea vârstelor timpului
Debutul Hannei Bota în poezie s-a produs în urmă cu 30 de ani. De atunci a publicat zece volume de poeme, figurând și în antologii traduse în engleză, franceză, maghiară, slovacă, slovenă, cehă, turcă, spaniolă, coreeană. Este o talentată prozatoare, cel mai recent roman al său Trei femei, cu
mine, patru (Editura Cartea românească, 2023) fiind premiat anul acesta cu Premiul „Ion Agârbiceanu” (Cartea Anului – Proză) al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, a cărei membră este. Om de formație umanistă, cu o licență în teologie și filologie, un master în etnologie și un doctorat în antropologie culturală, în prezent redactor la revista Viața Românească, Hanna Bota este un scriitor complet, având drept terra ferma umanioarele, fapt ce îi permite să se exprime profund, pe teme diverse și de mare amplitudine. Volumul de față, De-a timpul (Editura Tracus Arte, 2024), inteligent ilustrat de Constantin Baciu, exprimă, într-un fel inedit, călătoria Hannei pe muchia subțire a poemului, dar, mai ales, a cuvântului, a viețuirii înseși. Deși volumul este de mică întindere, 27 de poeme, și se citește ușor, impresia lăsată este una impregnată de accente meditative care se dezvăluie, lent și caleidoscopic, ca un adevărat corolar al existenței. Ființă omenească,
supusă finitudinii, poeta este conștientă că timpul își cere tributul său sub forma câte unui rid pe chip ori a degetelor frumoase care ajung să se încovoaie și să se transforme, până acolo unde
întregul trup spre pământ se apleacă. Iată, de ce nu?, o poziție care predispune la meditație: una care permite dezvelirea de cele trecătoare și rodirea unui vlăstar tânăr sub forma chipului celui
imaterial. Înzestrată cu un simț al ludicului, pe care știe să îl manevreze ca pe un lut viu, poeta întreprinde adevărate călătorii în timp folosindu-se de vehicule copilărești: bărcuțe de hârtie ori păpădii ale căror semințe vor rodi peste timp. Un timp prin care Hanna Bota călătorește cu o lejeritate și cu o inteligență specifică, am îndrăzni să spunem, mecanicii cuantice. Ea se află în mai multe puncte simultan: atât adult, cât și copil, participând la revelația tatălui care își vede – și el, un magician al timpului – propriul copil crescut, la distanță de ani buni. Un meșteșug învățat, desigur, tot printr-o putere ori abilitate ce le este la îndemână creatorilor. Cuvântul reprezintă adevăratele merinde în această călătorie, de care poeta este pe deplin conștientă și își asumă misiunea de a face să rodească aceste cuvinte-merinde. Nu este surprinsă deloc de acest tunel de timp prin care călătorește și ale cărui momente de grație le primește cu recunoștință și le valorifică intens. Iată, bunăoară, poemul Cercul, în care poeta recunoaște că știe să mâne cu agilitate roata (simbolul unității, al infinitului),– vedem aici roata timpului –, despre străbaterea vârstelor pe cercul vieții, despre înțelegere și asumare, despre glisări, întoarceri și reîntoarceri, dar mai ales despre cunoașterea care eliberează, pentru că mărturisește poeta: „azi/ trec prin gaura cercului/ înapoi/ făcând naveta între atunci și acum/ anulez timp, spațiu și legi/ roata eternei reîntoarceri/ funcționează și invers” (Cercul, p. 10). Adevărat magician, poeta știe să privească și să înțeleagă. O
dovadă ne-o oferă poemul Chipul nevăzut al femeilor, poem inspirat de tabloul Irinei Petraș Condiția feminină. Citindu-l, avem impresia că Hanna Botta ne livrează, printr-un fel de alchimie,
cuvinte, culori și înțelesuri, ca și când am fi de față și am contempla însăși opera de artă originală. Alăturându-se acestor femei avataruri, acestor femei fără chip, care au frământat, au dospit frământătura și au rodit, ea devine un vlăstar al acestui rod incandescent pe care numai „șamanii, avatarii,/ sfinții pământului/ sau îngerii de dincolo de timp îl cunosc”. Ea are curajul și impulsul interior de a se desprinde din această magmă și a-i da formă, fiind în același timp toate femeile, toate chipurile, împlinind toată lucrarea. Și totuși, adevărata misiune a Hannei este una recuperatorie,
de salvare a unor artefacte ale inimii, ale memoriei afective. Citind poemele din De-a timpul nu am putut să nu mă gândesc lafilmul SF Interstellar al regizorului Christopher Nolan.

Articol integral: https://www.bjalba.ro/wp-content/uploads/2024/12/DISCOBOLUL-4-24.pdf