Ioana Greceanu a debutat în 1999 cu volumul Poeme în pierdere, urmat apoi de  Singurătatea poartă o pelerină roșie (2003), Cu o sabie imprevizibilă începe ziua (2007), Recviem pentru omul din cub, volum antologic în versiune româno-albaneză, realizat cu aportul traducătorului Baku Ymeri (2011), Fragment dintr-un viu (2012), Noduri, verigi și răsuciri (2017). Poetă „fără generație“, indiferentă la ultimele mode poetice, autoarea intră în categoria celor pe care îmi place să-i numesc „franctirori singuratici“, alături de (să zicem) Judith Mészáros, Gabriela Crețan, Ionel Ciupureanu sau Viorel Mureșan, care, cu puține excepții, nu s-au numărat printre răsfățații criticii de întîmpinare. Lirica ei este cînd meditativă, încercînd să descopere rosturile mai adînci ale vieții și ale scrisului, cînd autoscopică pînă la suferință. Căci poeta are voluptatea introspecțiilor dureroase, a vivisecțiilor sufletești, iar textele sale capătă nu de puține ori aerul unor veritabile ecorșee.

La fel stau lucrurile și cu cel mai recent dintre volumele sale, Esker (Editura Tracus Arte, 2025), în care meditațiile Ioanei Greceanu vizează condiția poetului, precum și condiția umană în general, plasate – și una, și cealaltă – sub semnul tragicului. Din perspectiva autoarei, scrisul se numără printre actele existențiale majore, care presupune anularea liniei de demarcație dintre viață și scrierea ei, „imolarea“ celui care scrie în propriul său text, despre care vorbeau teoreticienii textualismului: „Eu acum sînt o femeie fără greutate/ scriu poeme care mă consumă/ fiecare poem pune un cap de mort/ unui om viu și invers/ un cap de om viu/ unui mort/ nici o asemănare/ nici o deosebire“ (Eu acum). Poezia, la rîndul ei, se naște dintr-un spasm al rostirii, care încearcă să articuleze indicibilul și, prin urmare, ea nu se poate scrie: „mă fascinează tot/ ce nu înțeleg/ ce nu poate fi explicat/ ce am gîndit nu mai gîndesc/ creierul meu este curios și febril/ de propria lui improvizație/ ce am scris nu mai scriu: poezie/ ca o membrană subțire/ și permeabilă pentru/ ceea ce rănește și doare/ poezia e stranietatea/ este doar la început/ ca și iubirea/ poezia este șocul/ este cutremurarea/ este momentul declanșării nebuniei la omul sănătos/ poezia nu poate fi scrisă“ (Poezia). Născută dintr-un paroxism al vitalității, așadar al „naturii“, poezia este însă în același timp „antinaturală“ prin excelență, căci prin actul poetic viața încearcă să se depășească pe ea însăși, iar rezultatul unei asemenea tentative nu poate fi decît „monstruosul“: „orice poem pe care-l scriu/ mă transformă într-un monstru/ […] în poezie nu există viață/ doar poeți înspăimîntați că nu mai pot scrie // și: în scris ai mobilitatea pe care ți-o dă/ limitarea din exterior // adagio: dacă aș sfîșia acest poem în bucăți/ pe care apoi le-aș lipi la întîmplare/ poemul ar fi tot nerealist, neverosimil, impudic și, în fond, iresponsabil“ (Un poet poate suporta orice). Actul poetic ar fi așadar a priori un acte manqué, reprezintă o expresie a coliziunii cu limita pe care ființa omenească nu poate, prin natura ei, s-o depășească, e însingurată, captivă între propriile-i limite, de care se ciocnește permanent, ca într-un supliciu sisific: „Singurătatea s-a întărit în jurul ei ca un zid/ femeia sparge repetitiv zidul/ zidul o atinge cu sîngele ei de anul trecut/ femeia vomită ceva neînghițit/ își dă sufletul/ sufletul ei nu este primit“ (Singurătatea s-a întărit). Poemele Ioanei Greceanu vor transcrie așadar, de acum înainte, tribulațiile unei ființe solitare și vulnerabile, pentru care existența este sinonimă cu o experiență a agonicului ce se desfășoară în spațiul malefic al „zonei“, la frontiera dintre viață și moarte: „acum, chiar acum, inima/ plămînii și viscerele mele/ se întăresc/ se lovesc unele de altele/ ca niște pietre // acum, chiar acum/ creierul meu, care m-a salvat de atîtea ori/ se lovește pe el însuși cu diamantul lui însîngerat // zona s-a înnegrit/ și-a pierdut substanța/ luminoasă // s-a aplatizat/ s-a făcut lipicioasă – odată intrați/ veți rămîne pentru totdeauna aici // în zonă nu mai sînt corpuri,/ ci doar mîini criminale/ care învață să ucidă tot ce încearcă/ să iasă din zonă // zona este o boală incurabilă necunoscută/ zona este dispariția fără urmă/ a oamenilor și a obiectelor/ zona e dispariția absolută/ e gaura neagră fără materie neagră/ zona e vidul“ (Zona). O formă particulară a „zonei“ este corpul în care sînt concretizate limitele biologice ale „ființei pentru moarte“ ce se manifestă în versurile Ioanei Greceanu: „corpul e locul de unde nu mai ieși/ […] din corp ies îngeri bandajați la cap/ te-am extras din mine ca pe un fir lung/ și subțire dintr-o apă roșie, clocotită/ extracția face loc morții/ privesc fix: în ochi mi-a intrat prea multă viață/ vin zile inumane/ văd pretutindeni un singur cuvînt (scris): dispariția/ de unde brusc acest cuvînt care sigilează?“ (Nu încetez să mă disloc). Textul este la rîndul lui o formă a zonei, căci în viziunea poetei cuvintele sînt mai reale decît lucrurile, iar dacă textul e lume, lumea la rîndul ei este text, astfel încît carcera ontologică și carcera  scripturală se confundă în cele din urmă și sînt, și una, și cealaltă, lumi ale morților: „Știu numele unor orașe pe care doar le-am visat/ știu numele unor oameni pe care nu i-am întîlnit niciodată/ dar pe care i-am iubit nespus/ cînd iubești pleci de la un om ireal/ cînd scrii începi de la ceva ireal/ aici ne spunem pe numele de oameni vii/ și scriem poezii despre morți/ aici se măcelărește în poezie/ se sîngerează/ se moare de viu/ nici un poem nu este nevinovat // moartea este mereu proaspătă în poezie/ în timp ce numele poeților se învechesc“ (Amănuntul lumii este numele). Se configurează astfel o împărăție a nonsensului, în care opțiunile au devenit imposibile, căci polii alegerii sînt identici: „știu cum e:/ nu este suficient loc/ în groapa comună corporatist-textuală // orice loc este un no men’s land // în locul celor care au luminat: surdomuți, orbi/ priapici, desperecheații, împerecheați aleatoriu/ cum pot eu ieși din mine?/ întocmesc un codicil complet inutil/ scriu de la stînga la dreapta/ şi invers, de la dreapta la stînga/ la dreapta este moarte/ la stînga este anticamera morții“ (știu cum). Poeta are cu siguranță vocația tragicului, devenită tot mai rară în zilele noastre, o vocație care o singularizează și o însingurează totodată. Dar tragicul care se desprinde din poemele sale este tragicul modern, tragicul marilor corifei ai absurdului (Kafka, Ionesco, Beckett), iar personajul liric poartă fizionomia „omului absurd“ al lui Camus, care trăiește din plin divorțul dintre nevoia de sens a rațiunii și lipsa de sens a lumii empirice. De aceea, lirica Ioanei Greceanu  nu poate fi decît un război permanent cu lumea, cu ceilalți, cu poezia și cu sine însăși. Iar volumul Esker ne mai convinge o dată că autoarea lui este o poetă de excepție, care ar merita cu prisosință mai multă atenție din partea comentatorilor de poezie.

Poeta și „zona“